cartea a doua

ăcoritoare a locuitorilor corturilor.
Luară fiecare câte un pahar şi-l deşertară până-n fund.
— Şi acum intraţi, în numele Domnului.
Când fură în cort, Malluch îl luă la o parte pe şeic şi-i vorbi
încet. Apoi veni la Ben Hur şi se scuză.
— Am vorbit cu şeicul, – îi zise –, în chestia ta. Mâine are
să-ţi pună caii lui la dispoziţie, ca să poţi face exerciţiu. El ţi-e
prieten. După ce eu am făcut pentru tine tot ce mi-a stat în putinţă,
acum ce mai rămâne, trebuie să faci tu însuţi, iar mie să-mi dai
numai voie să mă reîntorc la Antiohia. Am promis acolo cuiva să-l
întâlnesc în astă seară. N-am ce face, trebuie să mă duc. Mâine mă
reîntorc, şi dacă totul va merge bine, voi rămâne cu tine până la
terminarea alergărilor.
CAPITOLUL XI
Dindărătul clădirilor în formă de cetăţui de pe Muntele
Sulpius tocmai răsărea luna; cornul de jos al secerii în creştere
părea că atinge creasta zidului. Două treimi din locuitorii Antiohiei
se urcaseră pe acoperişurile caselor lor şi se răcoreau în adierea
vântului nopţii. Şi Simonide stătea în jilţul de care nu se despărţea
şi privea de pe terasă peste râu la corăbiile lui care se legănau
ancorate acolo. Zidul de la spatele lui arunca o umbră largă peste
apă, până la malul celălalt. De la podul de deasupra răsuna mereu
zgomot de paşi mulţi. În faţa lui sta Estera cu o tavă, pe care oferea
o cină frugală: câteva plăcinte de grâu, ceva miere şi o ceaşcă de
lapte, în care din când în când muia o plăcintă, după ce o ungea cu
miere.
— Malluch întârzie astăzi, zise, şi-şi dădu astfel expresie
gândurilor.
— Mai crezi că o să vină? întrebă Estera. 1
— Dacă n-a plecat pe mare sau în pustiu, va veni.
Simonide vorbea cu liniştită încredere.
— Poate va scrie, observă fiica Iui.
— Nu Estera; numai dacă ar fi văzut că nu se poate
reîntoarce, atunci ar fi scris; cum însă n-am primit o astfel de
191