cartea a doua

împrejurări serioase, căci era periculos să iei sub ocrotire un fugar
dinaintea mâniei lui Irod întâiul. Acum unul din cei trei bărbaţi sta
iar la masa lui, ca oaspete binevenit şi prieten stimat. Şeicul
Ilderim credea, desigur, povestirea; dar era în firea lucrurilor că
esenţa acestei povestiri nu-l impresiona cu aceeaşi putere ca şi pe
Ben Hur. El era arab, şi ca atare nu lua decât o parte generală la
urmările evenimentului; pentru Ben Hur, israelitul, adevărul
faptului era de cea mai mare însemnătate, El îşi interpreta
evenimentul în înţeles curat iudeu.
Din leagăn – să nu uităm – auzise despre Mesia; în şcoli i s-a
explicat tot ce se ştia despre El, speranţe şi temeri şi glorie
deosebită a poporului ales; profeţii, de la cel dintâi până la cel din
urmă i-au vestit, printre rabini venirea Lui era subiectul discuţiilor
nesfârşite, şi continua să fie şi acum: în sinagogi, în şcoli, în
Templu, în zilele de post şi de sărbătoare, în public şi către unele
persoane, învăţătorii evrei spuneau despre Mesia care are să vină,
până ce toţi fiii lui Avraam, pe oriunde i-ar fi risipit soarta, purtau
în inima lor aşteptarea Mântuitorului şi îşi acomodau viaţa, cu
rigoare de fier, după această credinţă.
Toate discuţiile se învârteau însă în jurul unui punct de
întrebare: când va veni?
Cercetarea e treaba predicatorului; scriitorul are numai să
povestească. Mărginindu-ne la punctul privitor pe Mesia, trebuie să
spunem că, după credinţa generală a poporului ales, Mesia, oricând
avea să vină, avea să fie rege al Iudeilor, un rege politic, cezarul
lor. Cu arma în mână şi cu ajutoml lor, El avea să cucerească
lumea, şi apoi pentru totdeauna s-o stăpânească în numele lor. Pe
această credinţă, fariseii sau separatiştii ridicau, prin hale şi temple,
o clădire de speranţe, care întrecea cu mult visul Macedoneanului
(Alexandru) care cucerise o mare parte din lumea cunoscută atunci.
Acesta cucerise numai Pământul; dar himera acelora se ridica până
la cer, închipuindu-şi să facă din atotputernicul Dumnezeu un
servitor al egoismului lor fără hotare şi al poftelor lor de dominaţie.
Ca să ne reîntoarcem la Ben Hur, trebuie să observăm că
erau două împrejurări din viaţa lui care îl apărau, relativ, de
influenţa primejdioasă a speranţelor temerare ale conaţionalilor săi.
Mai întâi, tatăl lui urmase învăţăturile sadduceilor, care,
220