cartea a doua

— Se zice, – urmă povestitorul –, că i-au zdrobit toate
oasele. Când l-am văzut mai pe urmă sta, un biet schilod, într-un
jilţ, între perne.
— A fost aşadar supus torturii, bietul, exclamară mai mulţi
ascultători deodată.
— Boala nu l-ar fi putut schilodi aşa. Însă tortura şi-a făcut
efectul. Ceea ce poseda, îi aparţinea după lege şi se folosea legal de
averea lui, atâta a fost tot ce i s-a putut stoarce. Acum însă e apărat
de persecuţie. Are un permis de negoţ semnat de însuşi Tiberiu.
— Trebuie să-l fi costat mult.
— Aceste corăbii sunt ale lui, urmă evreul, ca şi când n-ar fi
auzit observaţia. Oamenii echipajelor lui obişnuiesc a-şi da semne
de recunoaştere arborând steaguri galbene, care înseamnă: am avut
călătorie bună.
Aici se termină povestirea.
Când corabia de transport plutea pe râu în sus, Ben Hur se
întoarse spre evreu:
— Cum se numea stăpânul negustorului de care vorbeşti?
— Ben Hur, prinţ al Ierusalimului.
— Ce s-a făcut cu familia prinţului?
— Fiul lui a fost condamnat la galere. Pe el trebuie să-l socotească
printre morţi. Viaţa sub o astfel de osândă arareori durează
mai mult de un an. Despre văduvă şi fiică nu s-a mai auzit nimic;
cei care ştiu ceva despre soarta lor, nu vorbesc. Fără îndoială că
s-au prăpădit într-una din celulele cetăţuielor, pe care călătorul prin
Iudeea le poate întâlni pe toate drumurile.
Judah se duse în cabina cârmaciului. Era adâncit în gânduri
şi abia dădea atenţie ţărmurilor cu minunatele lor pometuri şi vii,
care se întindeau de la mare până la oraş şi la vilele ce rivalizau în
splendoare cu cele din Napoli. Tot atât de puţin observă flota
nesfârşită a corăbiilor ce pluteau în rând, nici n-auzi vocile vesele
şi lămuritoare ale marinarilor, care parte îşi vedeau de treabă, parte
petreceau în veselie. Pe cerul fără nori soarele strălucea şi-şi
trimitea razele calde peste pământ şi apă; numai peste viaţa lui
zăcea umbră adâncă.
Numai o dată tresări din visările lui şi privi când unul arătă la
dumbrava Daphnei, care se ivea la un cot al râului.
140