cartea a doua

ca să-i piardă apoi în păcate, în moarte... O fiară uriaşă setoasă de
sânge care dacă te apucă în braţele ei, te sugrumă fără scăpare.
Tăcu şi se uită în jos.
— Mai spune! zise Ben Hur, înviorat.
Ea se apropie, ridică privirea în faţa lui.
— Pentru ce trebuie să-ţi faci din Roma un duşman? De ce
n-ai încheia mai bine pace cu ea? Tu ai suferit mult; pe tine te-au
ales dintre milioane să fii o momeală pentru duşmanul comun.
Tinereţea ta a fost chinuită, este drept să-ţi jertfeşti astfel şi restul
zilelor tale?
Chipul ei candid păli şi mai mult şi Ben Hur se aplecă spre
ea cu blândeţe:
— Ce mă sfătuieşti tu, Estera?
Ea întârzie puţin cu răspunsul.
— Proprietatea ta din Roma este o casă de locuit?
— Da.
— E frumoasă?
— Încântătoare. E un palat în mijlocul unui parc imens, cu
poteci prundite, cu fântâni ţâşnitoare şi statui prin colţurile umbrite,
împrejmuit cu plantaţie de viţă, o coloană atât de înaltă de zăreşti
Napoli, Vezuviul, din vârful ei. Împăratul are o moşie în apropiere;
dar în Roma nu există o vilă mai frumoasă ca vila Arrius.
— Şi viaţa poate fi liniştită acolo?
— Nu se poate închipui o noapte cu lună, o zi de vară mai
liniştită, numai când vin vizitatori se tulbură singurătatea. Acum
când vechiul proprietar a murit, iar eu sunt aici, nu se aude acolo
decât şoptirea servitorilor, cântecul păsărilor şi murmurul
fântânilor; şi nu-i altă variaţie decât aceea a florilor care îşi
schimbă forma, se veştejesc, cad şi iar înmuguresc, se deschid şi
parfumează văzduhul cu petalele lor în sute de culori. Dar viaţa
pentru mine, Estera, a fost prea liniştită acolo. Îmi pricinuia o
nelinişte internă. Îmi scormonea sufletul conştiinţa că trebuia să fac
ceva în viaţă, că nu-mi este iertat să mor aşa în dulce trândăvie,
fără să fi făcut şi eu ceva.
Ea se uită în depărtarea râului.
— De ce mă întrebi? grăi el.
— Bunul meu stăpân...
288