cartea a doua

— Nu vi-e teamă că vă bate Dumnezeu? Voi, păcătoşilor,
care aţi merita pedeapsa Lui, pe când acesta n-a făcut, în viaţa Lui,
niciun rău!
Cei dimprejur rămaseră surprinşi. Şi din nou se auzi vocea
celui de al doilea tâlhar:
— Doamne, gândeşte-Te la mine, dacă ajungi în împărăţia
cerului!
Simonide tresări surprins: „Dacă ajungi în împărăţia
cerului!” Iată punctul asupra căruia el discutase cu Baltazar.
— Ai auzit? întrebă Ben Hur. Împărăţia Lui, care nu este pe
pământ! Regele se duce chiar acolo. Omul acela ne-o spune. Şi aşa
am visat şi eu!
— Tăcere! – zise Simonide, – tăcere! Mi se pare că Nazarineanul
vrea să răspundă.
Într-adevăr, în mijlocul tăcerii ca de mormânt se auzi vocea
destul de tare, solemnă a muribundului:
— Adevăr zic ţie: astăzi vei fi cu mine în rai!
Simonide oftă adânc:
— Destul, Doamne, destul! Întunericul s-a luminat; şi acum
văd cu alţi ochi, – întocmai ca şi Baltazar: văd cu ochii credinţei
adevărate!
Servitorul credincios îşi primi în sfârşit răsplata. Trupul lui
schilodit niciodată nu se va mai putea îndrepta, dar sufletul
dobândi o viaţă nouă. După ce se vor sfârşi durerile trupului, el se
va duce în împărăţia aceea, unde rege va fi acest nou Dumnezeu al
milei şi al bunătăţii, în paradis! Şi o pace adâncă se coborî în inima
lui.
Sus, în jurul crucii, domnea surprinderea şi deprimarea. Toţi
aceia care îl auziseră vorbind în viaţă şi nu credeau că El era
Mesia, acum rămaseră consternaţi: iată că El, murind pe cruce,
confirmă adevăml! Şi cu demnitatea hotărâtă a morţii, promitea
unui păcătos – paradisul!
Chiar arhiereul tremura acum de frică şi de căinţă.
De unde ar fi avut omul tăria convingerii, dacă nu din
adevăr? Şi cine să fie acest adevăr, dacă nu Dumnezeu? O
împrejurare neînsemnată ajunse ca ei să fie goniţi ca de blestem.
Respiraţia Nazarineanului deveni grea, suspinul un scâncet
419