cartea a doua

patrie.
— L-am cunoscut şi mi-a fost drag, urmă Arrius.
Se produse iar o pauză, în timpul căreia gândurile celui ce
vorbea păreau a se îndrepta spre un alt obiect.
— E cu neputinţă – începu el iar – ca tu, fiul lui, să nu fi
auzit despre Caton şi Brutus. Ei au fost oameni mari, niciodată însă
mai mari ca în ceasul morţii. Murind, au lăsat legea că un roman
nu trebuie să supravieţuiască norocului său. Mă asculţi?
— Aud.
— E obicei la nobilii romani, să poarte inel. Iată unul în
mâna mea. Ia-l.
Întinse mâna spre Judah; acesta luă inelul.
— Pune-l acum în degetul tău.
Ben Hur făcu aşa.
— Giuvaierul îşi are rostul lui, zise apoi Arrius. Eu am avere,
am bani. Trec drept un om bogat – chiar şi în Roma. Familie n-am.
Arată inelul libertului care supraveghează în lipsa mea. O să-l
găseşti într-o vilă lângă Misenum; spune-i cum ai ajuns în posesia
inelului şi cere-i orice vrei; nu te va refuza. Dacă voi scăpa cu
viaţă, vreau să fac şi mai mult pentru tine. Vreau să-ţi dau
libertatea, să te redau patriei tale şi alor tăi; sau vei putea să-ţi alegi
cariera care-ţi va conveni mai bine. Mă auzi?
— Nu pot decât să aud.
— Fă-mi deci făgăduiala solemnă: Pe zei...
— Nu, bunule tribun; eu sunt evreu.
— Aşadar pe Dumnezeul tău, sau în forma cea mai sacră credincioşilor
ca tine, promite-mi cu jurământ că vei face ce-ţi voi
spune acum şi în felul în care ţi-o voi cere. Aştept; dă-mi promisiunea!
— Nobile Arrius, stăruinţa ta serioasă mă face să mă aştept
la un lucru de grea însemnătate. Spune-mi mai întâi ce-mi ceri.
— Îmi vei da apoi promisiunea?
— Asta ar însemna să mă leg de mai-nainte, şi... Slavă
Dumnezeului părinţilor mei! Colo vine o corabie.
— Din ce direcţie?
— De la nord.
— Poţi să-i recunoşti naţionalitatea după semnele exterioare?
132