cartea a doua

dispreţuieşti aşa de mult! Spune-i că, din ordinul împăratului, mi
s-a redat toată averea ce fusese confiscată de dânsul. Şi că am
învăţat şi eu ceva din şiretenia şi iscusinţa Romei. Du-te, fiica lui
Baltazar, şi spune-i toate acestea. El o să înţeleagă mai mult! Dar
du-te acum, căci şi eu vreau să plec!
O conduse până la uşă, desfăcând perdelele de mătase.
— Pacea fie cu tine! îi strigă, când ea dispăru.
CAPITOLUL VII
Când părăsi camera, Ben Hur era mai abătut ca înainte; capul
îi căzu, trist, pe piept. Dar capul unui om întristat poate să aibă,
totuşi, mintea sănătoasă.
Că trăise câţiva ani în robia simţurilor pentru frumoasa Iras,
fără să bănuiască dragostea ei cu Messala; că ea putuse să-l
amăgească, să-l înşele şi să-l trădeze la urmă, îi rănea mândria,
vanitatea, dar îl lumină asupra multor lucruri ce-i rămăseseră enigmatice
până acum. Ah, aventura din palatul Idermee, unde îl chemase
ea; ce cursă diabolică! Şi acum nu mai era enigmă!
Dacă vanitatea suferea, în schimb conştiinţa i se lumina,
cădea de pe ea o povară. Şi, uşurat, Ben Hur strigă:
— Lăudat să fie numele Tău, Doamne! Îţi mulţumesc Ţie că
femeia aceasta nu m-a robit cu totul!
Şi parcă-şi dădu seama că niciodată n-o iubise din suflet. A
fost numai aşa, un farmec, o văpaie a tinereţii.
Urcă scările spre terasă, şi se opri deodată. Oare Baltazar să
fie şi el complicele ei? Nu! nu! Perfidia nu e apanajul bătrâneţii!
Baltazar era un om bun!
Cu aceste sentimente el se îndreptă spre acoperiş. În clipa
aceea, luna răsări pe cer, acoperită parcă de un nor roşu, ce se
ridică de jos, din miile de lumini ale oraşului iluminat. Psalmii
vechi evreieşti răsunară în coruri puternice şi umplură atmosfera de
acorduri triste. Ben Hur le ascultă. Tumultul glasurilor îi spunea:
— O, tu, fiul lui Iuda, închină-te Domnului şi ţării tale!
Oricine ar fi acela care vine spre mărirea neamului tău: Gideon, ori
David, ori un Macabeu, să fii gata să-l slăveşti.
399