cartea a doua

Cu această exclamare se depărtă de la balustradă şi zise:
— Să n-ai nicio grijă, Tirzah. Am să le explic cum s-a
întâmplat, iar ei au să-şi aducă aminte de părintele nostru şi de
serviciile lui, şi n-au să ne facă nimic.
O conduse în odaia din turn.
Atunci se cutremură acoperişul de sub picioarele lor şi se
auzi pârâit ca de bârne frânte, apoi numaidecât ţipete de groază,
care păreau a veni de jos din curte. El se opri să asculte; ţipetele se
repetară. Apoi se auzi zgomot de paşi mulţi, urlete de furie şi
tânguiri pline de spaimă, amestecate cu vaietele femeilor speriate.
Soldaţii spărseseră poarta de la nord şi acum puseseră
stăpânire pe casă. Judah recunoscu, spre spaima lui, că îl urmăreau
pe dânsul. Primu-i gând fu să fugă; dar unde? Numai cu aripi ar fi
putut să scape. Tirzah se uită cu groază împrejur şi prinse braţul
fratelui ei.
— O, Judah, ce să însemne asta?
El auzi cum erau servitorii măcelăriţi; apoi... nu era oare
vocea mamei lui? Trebui să-şi adune ultimul rest al puterii de
voinţă ca să se stăpânească, zicând:
— Stai aici Tirzah, şi aşteaptă-mă. Mă duc jos să văd ce se
petrece; apoi mă reîntorc la tine.
Vocea-i era, cu toate astea, nesigură. Tirzah se strănse şi mai
tare de braţul lui.
Glasul mamei sale răsuna mai pătrunzător; nu se putea să se
înşele. Nu mai stătu la îndoială.
— Vino să mergem degrabă jos.
Terasa sau galeria de la capătul scărilor erau pline de soldaţi.
Alţii alergau, cu săbiile în mână, dintr-o odaie într-alta. Într-un colţ
sta grămădit un grup de femei, rugându-se să fie cruţate. În alt loc,
o femeie lupta cu un soldat şi căuta să se desfacă din mâinile lui.
Haina ei era sfâşiată; păru-i atârna în şuviţe lungi peste obraji;
strigătele ei erau mai puternice decât toată larma, aşa că se auzeau
bine de pe acoperiş. Spaima dădu aripi paşilor lui Judah; dintr-o
săritură fu lângă ea.
— Mamă, mamă! strigă el.
Ea întinse mâna spre el, dar Când să-l prindă, fu smuls şi tras
înapoi.
97