cartea a doua

acum se ridicară şi porniră să coboare, sprijinite una de alta. Aveau
părul alb, hainele curate, noi, şi se uitau îngrijorate împrejur,
retrăgându-se la o parte de grupul leproşilor.
Ele, după ce-şi umplură ulcioarele, se urcară încet spre
peşteră, fără să se tulbure de câteva înjurături şi aruncături de
pietre, ce se auziră în urma lor: „Necuraţii. Necuraţii!”
Cele două femei se opriră pe loc, înfiorate.
— Desigur, vor fi două străine, se gândi Amrah. Ele nu
cunosc, obiceiul pământului!
Se sculă şi ea să plece cu ulciorul şi cu coşul în mână. Dar
larma din jurul fântânei reîncepu.
— Ce nebunie! – zise unul batjocoritor, – să dai mâncare
bună morţilor acestora!
— Şi ce drum lung ai făcut pentru asta! zise altă femeie către
Amrah, care se apropie de cele două străine.
Să se fi înşelat oare?
Inima-i bătea cu violenţă. Şi cu cât se apropia, cu atât emoţia
ei creştea. Se opri îngrozită. Să fie oare asta stăpâna ei, ale cărei
mâini frumoase le sărutase de-atâtea ori? Şi umbra aceasta de
bătrână, să fie oare Tirzah, favorita ei copilă, frumoasă şi veselă ca
însăşi fericirea?... Nu-şi putu stăpâni o repulsie înfiorătoare. Cu
neputinţă! Acestea erau două nenorocite leproase, străine. Se
întoarse şi tocmai voia să plece.
— Amrah! se auzi atunci la spatele ei.
Egipteanca puse ulciorul jos şi se uită înapoi încremenită.
— Cine m-a chemat?
— Amrah!
Servitoarea se uită drept în faţa celei care vorbise.
— Cine eşti d-ta?
— Nu mă mai cunoşti, Amrah? Noi suntem acelea pe care le
cauţi.
Servitoarea căzu în genunchi.
— O, stăpâna mea, stăpâna mea! Dumnezeul tău, care este şi
al meu, m-a ajutat să te găsesc!
În bucuria ei, voia să-i cuprindă picioarele în braţe.
— Stai, Amrah, nu mă atinge: „Necurate! necurate!”
Amrah căzu cu faţa la pământ şi plânse cu aşa hohot, încât
340