cartea a doua

fără ca Estera s-o mai fi putut opri.
Când Ben Hur află despre această vizită, se întări în
presupunerea pe care şi-o formase în seara morţii lui Baltazar: Iras
fugise din casa lui, în braţele lui Messala, pe care îl iubise, cu un
amor pătimaş.
Cuprins de o teamă justificată pentru nenorocita femeie, Ben
Hur porni s-o caute în toate părţile. Dar nicăieri n-o mai regăsi.
Lacul albastru, ce strălucea fermecător sub mângâierea
razelor soarelui de vară, îşi are şi el tainele-i triste. Poate că el ar
putea să dea desluşiri despre frumoasa egipteancă, dacă ar şti să
vorbească!
*
* *
Simonide trăi adânci bătrâneţi. În al treilea an al domniei lui
Neron, el îşi desfăcu comerţul din Antiohia şi trăi, până la sfârşit,
cu inima bună, cu mintea limpede şi cu mult noroc în afacerile lui.
În anul acela el şedea pe terasă, într-o seară cu lună. Estera
şi Ben Hur, cu cei trei copii ai lor, erau la dânsul. Ultima lui
corabie se legăna, pe valurile fluviului, ancorată la mal. Celelalte
erau vândute, în anii lungi, de la răstignire şi până azi, o singură
durere lovise familia: moartea mamei lui Ben Hur. Dar o îndurase
cu credinţa creştină în lumea cea de apoi.
Corabia ancorată sosise cu o zi înainte. Le adusese vestea
persecuţiei îngrozitoare pe care Neron o făcea asupra creştinilor.
Familia, care petrecea pe terasă, primi pe Malluch, servitorul credincios,
care aduse un pachet pentru Ben Hur.
— De la cine? întrebă acesta.
— Mi l-a dat un arab.
— Unde-i arabul?
— A plecat numaidecât!
— Ascultaţi! grăi Ben Hur, şi citi următoarea scrisoare:
„Eu, Ilderim, fiul nobilului şeic Iderim, al tribului. Către
Judah, fiul lui Hur.
Află, o amicul tatălui meu, cum te-a iubit tatăl meu pe tine!
Citeşte alăturata scrisoare, şi vei şti că voinţa lui este şi a mea: şi
ceea ce ţi-a lăsat el, este al tău.
424