cartea a doua

trimisese să-l bea? Şi cine era acest tată, pe care trebuia să-l
asculte? Mister peste mister! nu unul, ci multe!
Peste puţin, convoiul se puse în mişcare. Porniră iar înapoi
spre oraş. Ben Hur văzu pe Iisus în lumina făcliilor, înconjurat de
soldaţi. Ce să facă? Îl vedea trist, abătut, îngândurat. Îi veni ideea
să străbată până la El, să-i vorbească. Numai o întrebare să-i pună!
Se dezbrăcă de manta, de turban, şi le aruncă într-un tufiş din
grădină. Apoi se înghesui să pătrundă lângă prizonier.
Iisus mergea, cu capul în piept, atât de pierdut, ca şi cum nu
vedea, nu auzea nimic în jurul Lui. La câţiva paşi, Îl urmau preoţii
mai bătrâni, vorbind între ei, aruncând priviri duşmănoase spre El
prins. Când sosiră la pod, Ben Hur apucă funia din mâinile
soldatului şi sări lângă Nazarinean.
— Învăţătorule, Învăţătorule, îi vorbi el. M-auzi Tu,
Învăţătorule? O vorbă, numai o vorbă! Spune-mi.
Soldatul, care ţinea funia, îl îmbrânci.
— Cine eşti tu? Şi ce vrei?
— Spune-mi, – urmă Ben Hur –, te duci tu de bună voie?
Oamenii se înghesuiră lângă el, și-l întrebară:
— Ce vrei, omule?
— O, Învăţătorule, vorbi Ben Hur, întristat. Eu sunt un
prieten, un credincios al Tău. Spune-mi: dacă Ţi-aduc scăparea, o
primeşti?
Nazarineanul nu-şi ridică ochii şi nu dădu niciun semn de
înţelegere. Capul acela înclinat, trupul frânt de obidă, părea totuşi
că vorbea cu amărăciune:
— Lasă-mă! Discipolii M-au părăsit, lumea n-a vrut să Mă
cunoască! în sufletul Meu e amărăciune! Cu durere Mi-am luat
rămas bun de la oameni!... Mă duc! Unde? Nu ştiu! Nu-Mi pasă.
Lăsaţi-Mă!
Ben Hur rămase consternat. Zeci de mâini se întinseră spre el
şi din toate părţile se auziră strigăte:
— E unul de-ai lui! Prindeţi-l! Daţi-i la cap! Omorâţi-l!
Ben Hur, printr-o năvălire de sânge, cum mai avusese de
câteva ori în viaţă, îşi recăpătă energia, vitejia firească. Se smuci
din mâinile care îl apucaseră şi-i rupseră hainele de pe el, şi fugi
gol, cu o iuţeală şi îndemânare uimitoare, aşa că urmăritorii îl
405