cartea a doua

— Înţeleg: ţinta noastră e Egiptul.
— Dacă ar fi numai aşa, cum m-aş bucura!
Oftă la aceste cuvinte.
— Eu dar îţi sunt indiferent, zise el.
— A! înţeleg dintr-aceasta că n-ai fost niciodată acolo.
— Nicidecum, nu.
— O, e ţara în care nu se găsesc nenorociţi, dorul tuturor
celorlalţi locuitori ai pământului, mama tuturor zeilor, şi de aceea
atât de binecuvântată. Acolo, fiule al lui Arrius, fericitul găseşte
mai multă fericire şi nefericitul râde şi chiuie şi cântă ca un copil,
de îndată ce a gustat numai o dată din apa dulce a râului sfânt.
— Nu sunt şi la voi săraci, ca în altă parte?
— Cei mai săraci în Egipt sunt acei oameni simpli, care nu
cunosc necesităţi, răspunse ea; ei sunt mulţumiţi dacă au cu ce să
trăiască, şi cât de puţin e aceasta, nu poate să-şi închipuie un grec
sau un roman.
— Dar eu nu sunt nici grec, nici roman.
Ea râse.
— Eu am o grădină de trandafiri; în mijloc e un copac, ale
cărui flori sunt cele mai frumoase. Ce crezi, de unde e copacul
acesta?
— Din Persia, ţara trandafirilor.
— Nu.
— Atunci din India?
— Nu.
— Din vreuna din insulele greceşti.
— Am să-ţi spun, zise ea; un călător l-a găsit, ofilindu-se, pe
drumul din Valea Refaim.
— A! în Iudeea!
— L-am plantat în pământul lăsat liber de Nil. Vântul blând
de sud a bătut peste el şi l-a înviorat, şi soarele l-a sărutat milos;
astfel a crescut şi a înflorit. Acum, când stau în umbra lui, îmi
mulţumeşte cu parfumul. Cum e cu trandafirii, e şi cu oamenii din
Israel; unde pot ei ajunge la desăvârşire, dacă nu în Egipt?
— Moise n-a fost decât unul dintre milioane.
— Era şi unul care tălmăcea visele. Uiţi acest lucru?
— Bunii faraoni sunt morţi.
250