cartea a doua

Invocarea originii sale nu rămase fără efect. Paznicul coborî
de pe trunchiul de cedru, îi atinse cu mâna barba şi îi zise
respectuos:
— Rabbi, eu n-aş putea să spun, când s-a deschis poarta asta
întâia oară spre adăpost unui călător; vor fi desigur mai bine de o
mie de ani, şi în tot acest timp nu se cunoaşte caz, ca un om cinstit
să fi fost refuzat, afară de cazul când nu mai era loc. Dacă aceasta a
fost regula faţă de străini, paznicul care nu poate primi pe un urmaş
al lui David, trebuie să aibă un motiv temeinic. Te salut deci încă o
dată, şi dacă vrei să vii cu mine, am să-ţi arăt că nu mai este în casă
niciun loc liber, nici într-o odaie, ba nici chiar pe acoperiş. Pot să te
întreb, când ai sosit?
— Chiar acum.
Paznicul zâmbi.
— „Străinul care vine printre noi, să vă fie ca şi unul dintre
ai voştri, şi ai să-l iubeşti ca pe tine însuţi”, nu scrie oare aşa la
lege? (Moise)
Iosif tăcu.
— Dacă legea este aşa, aş putea ca să mă duc la unul care e
de mai mult timp aici şi să-i zic: Vezi-ţi de drum, omule, căci a
venit un altul să-ţi ocupe locul?
Iosif tăcea mereu.
— Şi dacă aş vorbi aşa, cui i s-ar cuveni locul? Vezi, câţi
sunt care aşteaptă mai de mult; unii din ei aproape de la amiază.
— Ce sunt toţi aceşti oameni? întrebă Iosif întorcându-se
spre mulţime, şi pentru ce sunt aici?
— Au venit şi ei, ca şi tine, după porunca împărătească, aşa
cred. Dar aseară a mai venit o caravană din Damasc, în drum spre
Arabia şi Egiptul de jos. Oamenii şi cămilele, ce vezi colo, fac
parte din acea caravană.
Iosif nu se lăsă, ci observă:
— Dar curtea e spaţioasă.
— Da, dar e plină cu mărfuri, cu baloturi de mătase, mărfuri
de băcănie şi altele.
Iosif se uită în pământ. Apoi zise cu căldură:
— Nu mi-ar păsa de mine, dar sunt cu femeia mea, şi
noaptea e rece, mai rece aici sus decât în Nazaret. Nu poate să
37