cartea a doua

gustă, bea din ea – fiecare, numai eu nu. Eu văd, Simonide, şi tu
nobile şeic, vă înţeleg propunerea. O primesc şi apuc calea arătată,
adio speranţa păcii visate. Poarta unei lumi ideale se va închide în
urma mea; şi desigur niciodată nu se va mai deschide. Căci Roma
veghează, nu iartă şi va trimite spionii ei în urma mea. În cata-
combele ei, în peşterile cele mai întunecate va trebui să sfârşesc
zilele.
Un sughiţ de plâns întrerupse tăcerea, Estera îşi îngropă faţa
în umărul tatălui ei:
— Nu m-am gândit la tine, Estera, zise Simonide, adânc
mişcat.
— Lasă, e bine aşa, Simonide. Omul îşi poartă soarta mai
uşor când este compătimit, zise Bun Hur. Lăsaţi-mă să continui...
Cu toţii îl ascultară.
— Voiam să vă spun totuşi, urmă el, că n-am altă alegere,
decât să mă supun destinului. Decât să mă expun aici la o moarte
laşă, mai bine înfrunt lupta şi sunt gata să primesc tovărăşia
voastră.
— Să facem un act, în scris? întrebă Simonide, cu instinctul
lui practic.
— Mă încred în vorba ta, răspunse Ben Hur.
— Şi eu, adăugă Ilderim.
Aşa de simplu se încheie pactul, care avea să schimbe mersul
vieţii lui Ben Hur. După o scurtă pauză el mai adăugă:
— Aşadar, s-a hotărât!
— Dumnezeul lui Abraham să ne ajute! strigă Simonide.
— Un cuvânt, prietenii mei, zise Ben Hur mai vesel acum.
Cu voia voastră, până să începem acţiunea, vreau să mai petrec
puţin... Nu se poate ca Messala să nu urzească ceva împotriva mea.
Dar în timpul cât soseşte răspunsul procuratorului – cam o
săptămână, el e în frigurile nerăbdării. Vreau să-l întâlnesc la circ,
să-i râd în faţă.
Ilderim se bucură de înseninarea tânărului şi Simonide
cântări partea practică a dispoziţiei lui. Îndrăzni să-i vorbească de
afaceri.
— E bine. Dar să vezi, stăpâne, în timpul acesta aş vrea să-ţi
fac un serviciu. Te-am auzit vorbind de moştenirea pe care ţi-a
285