cartea a doua

— Un ordin al tău ar trage mai greu în cumpănă pentru mine;
totuşi nu l-aş asculta. Am spus ultimul meu cuvânt.
Amândoi tăcură, aşteptând.
Ben Hur se uită mereu la corabia ce se apropia. Arrius stătea
nepăsător, cu ochii închişi.
— Poţi fi tu sigur că e o corabie inamică? întrebă Ben Hur.
— Aşa cred, fu răspunsul.
— Se opreşte şi lasă o luntre pe apă.
— Vezi ce steag are?
— Nu este oare alt semn de recunoaştere, dacă e o corabie
romană?
— Dacă e romană, are un coif pe vârful catargului.
— Atunci prinde curaj, căci văd coiful.
Arrius nu era încă convins...
— Echipajul bărcii culege naufragiaţi. Piraţii nu sunt aşa de
omenoşi.
— Poate au nevoie de vâslaşi, răspunse Arrius, aducându-şi
aminte de timpurile când salva şi el naufragiaţi în acelaşi scop.
Ben Hur urmărea cu atenţie toate mişcările corăbiei străine.
— Merge mai departe, zise.
— Încotro?
— La dreapta noastră, colo, e o galeră care pare părăsită.
Spre ea se îndreaptă. Acum o acostează. Trimite oameni la bord.
Arrius deschise ochii şi indiferenţa îl părăsi.
— Să mulţumeşti Dumnezeului tău – îi zise lui Ben Hur,
după ce aruncase o privire asupra galerei – să mulţumeşti
Dumnezeului tău, după cum eu mulţumesc zeilor mei. Un pirat ar
scufunda acea corabie, n-ar salva-o. După felul procedării şi după
coif recunosc corabia romană. Biruinţa e a mea. Norocul nu m-a
părăsit. Suntem salvaţi. Fă semn cu mâna! Cheamă-i! Să vină! Eu
voi fi duumvir, şi tu! L-am cunoscut pe tatăl tău şi mi-a fost drag.
Era cu adevărat un prinţ. El m-a convins că evreul nu e un barbar.
Vreau să te iau cu mine, să spun că eşti copilul meu. Mulţumeşte
Dumnezeului tău, şi cheamă pe marinari. Repede! Urmărirea
trebuie continuată. Niciun pirat nu trebuie să scape. Grăbeşte!
Judah se ridică pe scândură, făcu semn cu mâna şi strigă din
toate puterile. În sfârşit, reuşi să atragă atenţia oamenilor din barcă.
135