cartea a doua

Simonide. Nu era nicio schimbare, decât că alături de fotoliu se
ridica, într-un stativ de lemn, un drug de alamă şlefuită, purtând o
jumătate de duzină şi poate şi mai bine de lămpi de argint, aprinse,
în vie lumină.
Ben Hur făcu câţiva paşi înainte, şi se opri.
Erau de faţă trei persoane şi se uitau la el: Simonide, Ilderim
şi Estera.
Se uită repede în şir la ei, ca şi când ar fi voit să întrebe: ce
vor aceştia de la mine? Totuşi îşi păstră liniştea, şi atenţia i se
încordă într-o a doua întrebare: sunt oare prieteni sau duşmani?
În cele din urmă privirile i se opriră asupra Esterei.
Bărbaţii îi răspunseră amical la privire. Era şi ceva mai mult
în acest răspuns. Dar în închipuirea lui Ben Hur se ridica figura
egiptencei şi se alătură la acea a blândei evreice; dar închipuirea nu
dură decât un moment.
— Fiu al lui Hur...
EI se întoarse spre cel care vorbea.
— Fiu al lui Hur, – zise Simonide încet şi cu apăsare
primeşte pacea lui Dumnezeu, a părinţilor noştri, – primeşte-o de la
mine.
După o pauză adăugă: „De la mine şi de la ai mei”.
Cel ce vorbea şedea în jilţ. Cunoaştem capul acela expresiv,
faţa palidă şi expresia privirii care impunea respect oricui. Ochii-i
mari negri priveau cu fermitate, dar nu cu asprime. Un moment
rămase aşa, apoi îşi încrucişă braţele pe piept.
Atitudinea şi salutarea lui nu puteau da loc la neînţelegere.
— Simonide, răspunse Ben Hur adânc mişcat, sfânta pace pe
care mi-o oferi, o primesc. Ţi-o ofer şi eu, ca un fiu către tatăl său.
Numai să căutăm să ne înţelegem reciproc pe deplin.
Într-un chip atât de delicat căuta să evite orice umilire a
marelui negustor, şi în locul raporturilor dintre stăpân şi inferior, să
pună altele mai înalte şi mai sfinte.
Simonide lăsă să-i cadă mâinile şi zise, întorcându-se spre
Estera:
— Fiică, adu un scaun pentru stăpânul nostru.
Ea alergă, aduse un scaun scund şi stătea acum roşie, privind
când la Ben Hur când la Simonide şi aşteptând un ordin; ei însă
270