cartea a doua

minunea mare a mântuirii, cu orişice puteri s-ar face ea.
— Mâine, se va vedea! Pace vouă!
Cu aceste cuvinte Ben Hur îşi luă rămas bun şi se întoarse la
Betania.
CAPITOLUL III
Cel dintâi om care ieşi, în ziua următoare, pe poarta oraşului
fu Amrah, cu coşul ei în mână. Paznicii n-o mai întrebau nimic,
căci ea venea în fiecare zi cu aceeaşi regularitate, ca zorile. Ştiau că
era o servitoare credincioasă, atât!
Ea se îndreptă spre valea din răsărit. În pădurea întunecată a
Măslinilor, ea se îndreptă spre un cort, unde se odihni puţin. Apoi
îndreptându-şi, cu o voiciune neobişnuită, corpu-i slab, îşi urmă
drumul ei.
După cum cititorul va fi ghicit, ea se ducea la stăpâna ei
iubită, care locuia în peştera leproşilor de lângă fântâna Eu-Regel.
Cu toate că abia mijise de ziuă, nenorocita mamă era deja sculată.
Şedea la intrarea peşterii, pe când fiica ei încă dormea. În aceşti trei
ani din urmă, boala lor progresase enorm. Ca să-şi acopere faţa
hidoasă, sărmana bolnavă purta veşnic printre oameni un văl des.
Acum era dezvelită. Ca să soarbă aerul proaspăt: era prea devreme
ca s-o poată vedea cineva. Niciodată poate ea nu simţise durerea
sorţii aşa de cumplit ca în dimineaţa aceasta! Toată noaptea nu-şi
putuse închide ochii. Chinul ei cumplit era Tirzah! O vedea
istovindu-se, desfigurându-se în fiecare zi mai mult. Doamne! de
câte ori nu-i venise gândul morţii? Să-şi pună capăt, într-o zi, vieţii,
care nu mai era, de altfel, decât o moarte vie!
Dar legea opreşte sinuciderea!
Un păgân ar râde de această lege, dar un evreu o respectă cu
sfinţenie; oricât de grea i-ar fi povara vieţii, el trebuie s-o ducă
până la sfârşit!
În ceaţa dimineţii, ea văzu o fiinţă omenească apropiindu-se.
îşi acoperi capul şi strigă cu o voce aspră: „Necurată! Necurată!”
Cu toată alarma, Amrah se apropie şi căzu în genunchi în
faţa ei.
381