cartea a doua

— Vorbeşte cu ele, stăpâne, vorbeşte cu ele, se rugă ea.
El se grăbi spre ele, cu braţele deschise:
— Mamă, mamă! Tirzah! Sunt eu, Judah al vostru!
La acest strigăt al bucuriei, iubirea de mamă nu îndrăzni
totuşi să răspundă.
— Stai, Judah, stai, copilul meu, poate că încă să nu fie
desăvârşită minunea!...
Deşi era vindecată, sărmana femeie nu credea norocului.
Numai după asigurări repetate ea căzu la pieptul fiului iubit.
El le cuprinse, pe ea şi pe Tirzah, în braţe şi stătură aşa
câteva clipe, pline de încântare, – cele trei mădulare ale aceleiaşi
familii aşa de mult încercate! îmbrăţişate, vărsând lacrimi de
fericire.
Mama vorbi cea dintâi:
— În fericirea noastră, copii, să nu uităm pe Acela care ne-a
redat vieţii. Să-L premărim, şi cu mulţumiri fierbinţi să ne
închinăm Lui!
Căzură toți trei în genunchi. Şi a îngenuncheat şi Amrah.
Rugăciunea, pe care o rosti mama, sună ca un psalm! Tirzah şi
Amrah repetau cuvintele sfinte, într-un murmurat de o mişcare
adâncă sufletească.
Când sfârşiră rugăciunea şi se ridicară iar în picioare, Ben
Hur zise:
— Şi vezi, mamă, în Nazaret, în patria Lui, nimeni nu-I zice
altfel decât „fiul dulgherului”.
Ochii mamei se uitau cu gingăşie la băiatul ei înţelept.
— El este Mesia, dragul meu!
— De unde o fi având atâta putere?
— Mister ceresc! Puterea dorinţei de bine. Ştie cineva să
spună ceva rău despre El?
— Nu!
— De aici se vede că-i vine puterea dumnezeiască.
Ben Hur trăise prea mult în ideea de-a atribui lui Hristos un
rol măreţ, pământean, şi în credinţa nouă se amestecă un regret
pentru coroana şi tronul de rege.
Mama se gândi la realitatea vieţii.
— Ce o să facem, fiule; unde ne vom duce?
389