cartea a doua

— Un dar preţios şi rar! Dar să plecăm!
Călătoria pe cămile are dezavantajul că nu se poate povesti în
decursul călătoriei.
După un timp călătorii sosiră într-o vale, care, după
uniformitatea deşertului, li se păru însuşi paradisul. Ici-colo se iviră
râuleţe şerpuitoare, cu stuf verde pe maluri. Ca şi în valea
Iordanului, păreau rătăciţi aici câţiva măslini, cu frunzele lor late,
verzi şi strălucitoare ca stelele cerului. Un palmier se ridica la
dreapta, cu toată maiestatea lui regală. Mai la vale, răsări ca din
pământ o pădure de banani, care vesti călătorilor noştri apropierea
izvorului dorit.
Ajunşi la deschizătura unei stânci, ornată cu muşchi verde,
deschis, se auzi deodată murmurul zgomotos al unei căderi de apă.
Călăreţii săriră din şa şi ajutară lui Baltazar şi fiicei lui să se
coboare de pe cămila îngenuncheată. Bătrânul, întors cu faţa spre
răsărit, cu mâinile încrucişate pe piept, se ruga.
— Dă-mi repede un pahar, porunci Iras servitorului.
Apoi, întorcându-se spre Ben Hur, adăugă:
— Vino cu mine la izvor.
Plecară împreună. El voia să-i umple pahaml, dar ea stărui să
se servească singură. Ba, când pahaml fu plin cu apă rece, îl oferi
întâi lui. Dar el nu primi.
— Dă-mi voie să te servesc eu.
Ea cedă, în sfârşit.
— Aş fi vrut să te servesc, Ben Hur. Noi avem un proverb:
„Mai bine servitoarea unui norocos, decât ministrul unui rege”.
— Unui norocos?
— Dumnezeu ne dă succesul ca să ne arate că ne iubeşte.
N-ai fost tu învingătorul din circ?
Ben Hur roşi.
— Acesta a fost un semn. Apoi, într-o luptă, ai ucis un
roman.
Ben Hur se roşi şi mai tare. Nu atât de amintirea succeselor,
cât de emoţie că ea se interesa de el, de amănuntele vieţii lui. Apoi
îl cuprinse o grijă serioasă. De unde cunoştea ea secretul acesta?
Să-i fi vorbit oare Malluch, Ilderim ori Simonide? Numai aceştia
ştiau că el fusese învingătorul acela.
354