cartea a doua

Judah plecă fruntea.
— Am fost acuzat de încercare de asasinat asupra procuratorului
Valerius Gratus.
— Tu?! exclamă Arrius şi mai uimit, şi făcu un pas îndărăt.
Dar tu nu poţi să fii asasinul acela! Roma întreagă era agitată din
pricina acelei istorii. Eu am aflat-o pe corabia mea, la Lodinum.
Se uitară în tăcere unul la altul. Luă cuvântul iar Arrius:
— Eu credeam că familia Hur a fost distrusă.
Mândria tânărului făcu loc duioşiei.
— O, mamă, şi mica mea Tirzah! Unde sunt ele? O tribune,
nobile tribun, dacă ştii ceva despre ele... spune-mi, ce ştii? dacă
mai trăiesc, unde şi cum? Te rog să-mi spui, te rog!
— Trei ani au trecut de la ziua aceea grozavă – trei ani,
tribune, şi fiecare oră a zilelor acestora a fost pentru mine un chin,
un abis mai rău decât moartea; singura uşurare o găseam în muncă,
dar în vremea asta, nimenea cu care să pot schimba o vorbă. O!
dacă aş putea cel puţin să-mi şterg amintirile. Să uit momentul
când sora mea a fost smulsă de lângă mine şi când mama mea mi-a
aruncat ultima privire. Am simţit adierea ciumei şi zguduirile
corăbiei în luptă; am auzit furtuna mugind şi biciuind valurile – şi
râdeam, pe când alţii se rugau; moartea ar fi fost pentru mine o
mântuire. Cu vâslitul încordat, cu desfăşurarea forţei musculare,
căutam să alung amintirea acelei zile, care mereu mă chinuia. O,
cât de puţin ar fi de ajuns ca să-mi ajuţi. Spune-mi cel puţin că sunt
moarte; căci fericite nu pot să fie, câtă vreme eu sunt pierdut pentru
ele. Le auzeam chemându-mă noaptea, le vedeam plutind pe
valurile mării. O! nimica nu e credincios ca iubirea mamei mele! Şi
Tirzah – respiraţia ei era ca parfumul crinilor. Ea era ramura cea
mai tânără a palmierului – atât de fragedă, de încântătoare, de
frumoasă! Ea era soarele zilelor mele; ea îmi însenina viaţa ca şi o
muzică delicioasă. Şi eu cu mâna mea am împins-o în abis! Eu...
— Ţi-ai mărturisit vina? întrebă Arrius cu asprime.
Întrebarea aceasta produse în Ben Hur o schimbare ce ar fi
părut aproape de mirare. Vocea-i era aspră, mâinile i se strângeau,
ochii-i scânteiau.
— Tu ai auzit, zise, despre Dumnezeul părinţilor mei, Iehova
cel fără de sfârşit. Pe adevărul şi atotputernicia lui şi pe iubirea ce
115