cartea a doua

de lumină din celulă li se păru acum un soare întreg, arzător. Şi
toate suferinţele: foamea, setea, frica de moarte, erau uitate!
Căzură în genunchi, cu mâinile împreunate.
Aşteptarea lor nu fu lungă. Tribunul lucrase repede!
— Auziţi, voi? veniţi aici! strigă el prin deschizătură.
— Suntem aici, răspunse mama, sculându-se în picioare.
În aceeaşi clipă se auziră ciocănituri în zid. Lovituri puternice
de ciocan dărâmau acum închisoarea, mormântul vieţii lor.
Tirzah şi mama ei nici nu mai respirau. Cu ochii pironiţi, ele
priveau cum cădea piatră după piatră, şi libertatea se apropia.
Puteau acum să audă glasul lucrătorilor. Şi – o, Dumnezeule! – o
lumină roşie de făclie străbătu întunericul mormântului lor, ca raza
dulce a răsăritului.
— El e, mamă, el e! în sfârşit, ne-a găsit! strigă Tirzah, tremurând
de fericire.
Dar mama răspunse calmă:
— Dumnezeu e bun!
Acum căzu şi ultima piatră, urmată de urnitul surd al
molozului, şi în deschizătura uşii se ivi tribunul, înconjurat de mai
mulţi oameni, cu făclii în mâini.
Respectul pentru femei nu este o vorbă deşartă. Sunt
sentimente, instincte nobile înnăscute în om. Tribunul rămase o
clipă înmărmurit, neîndrăznind să se apropie de cele două arătări,
care se ţineau îmbrăţişate. Dar nu era numai sfiiciunea, – o,
Dumnezeule! –, nici groaza vedeniei; dar din colţul întunecos în
care se refugiaseră femeile, se auzi o rugare aşa de tristă, cum nu se
mai auzise în vreo limbă omenească:
— Nu vă atingeţi de noi: suntem necurate, necurate!
Oamenii se priviră, nedumeriţi, cu făcliile în mână.
— Necurate! necurate, se auzi din nou, din colţul celulei, o
tânguire cutremurătoare.
Nenorocitele femei, care aşteptaseră cu sete libertatea, îşi
dădeau acum seama, cât de tristă era ea pentru ele. Tirzah şi mama
ei deveniseră leproase!
Cititorul poate că nu va şti ce însemna asta pe vremea aceea!
Talmudul osândea la o moarte vie pe leproşi. Nimeni n-avea voie
să locuiască împreună cu ei. Că morţii erau scoşi din sate şi din
328