cartea a doua

numai de un siclu din ei!
— Veniţi, – strigă solul –, convoiul trece acum podul. Tot
oraşul e după el. Veniţi repede: au nevoie de noi!
Repede, într-un cuget la faptă, săriră tinerii, luându-şi
tunicile scurte, în care îşi lucrau câmpul, îşi cârmuiau barca la
pescuit, ori îşi culegeau strugurii copţi în vii, uşori, cu mânecile lor
scurte, fără să le pese de arşiţa fierbinte a soarelui. Strângându-şi
curelele de mijloc, ei strigară într-un glas:
— Suntem gata!
Ben Hur le vorbi:
— Tineri din Galileea! Eu sunt un fiu al lui Iuda; vreţi să mă
luaţi şi pe mine?
— Poate să ajungă treaba la luptă! strigă unul.
— O, în cazul acesta nu voi fi cel dintâi la fugă! răspunse
Ben Hur.
Solul îl măsură vesel.
— Eşti bine făcut, voinic. Vino cu noi!
Ben Hur îşi scoase haina.
— Credeţi c-ajungem la luptă? întrebă Ben Hur liniştit, strângându-şi
şi el cingătoarea în jurul trupului său zvelt.
— Da!
— Cu ce?
— Cu arme!
— Legiuni militare.
— Ce fel de arme aveţi?
Galileenii se uitară tăcuţi la el.
— Ei bine, vom face ce vom putea, urmă Ben Hur. Dar n-ar
trebui oare să vă alegeţi un conducător? Legionarii au avut
întotdeauna un fruntaş; de aceea au şi lucrat în disciplină.
Ceata îl privea din ce în ce mai mirată.
— Ţineţi-vă, cel puţin, strânşi într-o ordine oarecare, le zise
el. Aşa! Acum deodată, în acelaşi pas! Porniţi!
Din Bezetha, de unde porni ceata, până la „Pretorium”, cum
numeau romanii palatul lui Irod, din Sion, trebuia să treacă prin
toată regiunea nordică, spre sud, prin o mulţime de străzi mici,
întortocheate. În drum, ei se întâlniră cu o mulţime de evrei, care li
se asociară, lărmuind împotriva jefuirii tezaurului din Templu.
344