cartea a doua

— Vă las cu bine, răspunse el.
Făcu semn sclavilor care purtau faclele. Apoi se îndreptă
spre corabia ce aştepta, şi care acum, cu şirurile de soldaţi în
coifurile lor strălucitoare, cu scuturile şi lăncile, ofereau un
spectacol măreţ. Când se urcă pe punte, trâmbiţele sunară şi peste
aplustre se desfăşură steagul purpuriu, flamura comandantului
flotei.
CAPITOLUL II
Tribunul stătea la puntea de comandă. Ţinea deschisă scrisoarea
duumvirului, cu instrucţiunile ce-i erau destinate şi vorbea
cu căpetenia vâslaşilor, numit hortator.
— Câţi oameni ai? îl întrebă.
— Două sute douăzeci şi cinci vâslaşi şi zece de rezervă.
— Cum sunt împărţiţi?
— Tot la două ceasuri se schimbă.
Tribunul se gândi.
— Eu vreau, zise, ca lopeţile să nu stea, nici ziua nici
noaptea.
Se întoarse spre comandantul pânzelor:
— Vântul e favorabil. Pânza să ajute vâslirii.
După ce se depărtară cei doi, îl întrebă pe cârmaci:
— De când serveşti tu?
— De treizeci şi doi de ani.
— Pe care mări, îndeosebi.
— Între Roma şi Răsărit.
— Eşti omul care-mi trebuie.
Tribunul mai aruncă o privire asupra instrucţiunilor
duumvirului.
— Dac-am trecut de promontoriul de la Camponella, vom
lua cursul spre Messina; de acolo urmează întorsăturile ţărmului
calabrez, până când, la stânga, îţi apare Melito... apoi, cunoşti
stelele deasupra Mării Ioniene?
— Le cunosc perfect.
— Vei pluti atunci de la Melito spre răsărit, la Cythera. Dacă
109