cartea a doua

— O să-mi fie aşa de greu! să-l văd cum se zbate, cum vă
caută, vă doreşte, şi să nu-i pot spune că sunteţi aici, aproape de el!
Servitoarea îşi ascunse faţa în mâini.
— Mult mai greu i-ar fi lui să ne vadă aşa cum suntem, –
răspunse mama, dând coşul cu alimente fetei, pe când ea prinse
ulciorul. Vino deseară din nou, să mai vorbim. Noi te aşteptăm.
Amrah rămase în genunchi, până ce stăpânele ei dispărură.
Apoi se întoarse, cu sufletul greu, spre casă.
Seara, veni iar. Şi aşa, în fiecare zi, le aducea, stăpânelor ei,
mâncare bună, apă proaspătă, aşa că ele nu mai sufereau de foame
şi de sete. Noua lor temniţă, din peşteră, era astfel mai puţin tristă
decât celula din cetatea Antonia. Puteau să stea la gura peşterii,
toată ziua, în aer, în soare, în acea minunată natură. Şi-şi aşteptau
aici moartea cu mai multă încredere.
342
CAPITOLUL V
Ben Hur însărcinase pe Malluch cu căutarea mamei şi surorii
lui, şi Malluch îşi începu cercetările cu multă îndrăzneală. El se
duse chiar la tribunul din cetate, în slujba căruia se dăduse
revizuirea închisorilor. Îi povesti întâmplarea familiei Hur, şi vina
pe care Gratus o avusese în această tragedie a nevinovaţilor.
Tribunul îl ascultă cu atenţie şi-i dădu toate informaţiile
asupra descoperirii femeilor Hur, în celula din cetate. Îl asigură că
toate amănuntele i se vor da, a doua zi, în scris.
Malluch alergă la Ben Hur.
Nu se poate arăta prin cuvinte durerea lui, când află toată
grozăvia acelora pe care le iubea mai presus de orice pe lume!
Plângea, gemea, cu pumnii strânşi. Apoi sta ceasuri întregi, palid şi
mut, doar gemând înăbuşit:
— Leproase! Leproase! Ea – mama mea – şi Tirzah!
Leproase, ele! Ce supliciu, Doamne, ce supliciu!
Câteva clipe, dorul de răzbunare se trezi cu violenţă în
sufletul lui. În sfârşit, se ridică:
— Trebuie să le găsesc! Poate că sunt aproape de moarte.
— Unde vrei să le cauţi? întrebă Malluch.