cartea a doua

tatorilor. Faţa-i era serioasă; întreaga-i fiinţă trăda o vie agitare.
Acum putea să vadă figura întreagă a conducătorului. El
avea alături un însoţitor, un Myrtilus, după expresia clasică, aşa
cum le era permis bărbaţilor de rang înalt, care participau la
alergări. Ben Hur putea să-l vadă numai pe conducător. El sta drept
în car, statură frumoasă, uşor îmbrăcat cu o tunică trandafirie. În
dreapta ţinea un bici; în stânga, pe care o ţinea ridicată şi puţin
întinsă, cele patru hăţuri. Atitudinea era vioaie şi graţioasă.
Exclamările de admirare le primi cu o linişte de statuie. Ben Hur
stătea ca împietrit; bănuiala i se confirma – memoria nu-l înşelase:
era Messala!
Din toate, Ben Hur putea să cunoască cum că Messala era
acelaşi orgolios, îndrăzneţ şi încrezător în sine, ca odinioară, că
ambiţia lui, dispreţul pentru oameni şi nepăsarea batjocoritoare nu
se schimbaseră.
174
CAPITOLUL VIII
Pe când Ben Hur cobora treptele arenelor, de jos de pe
ultima treaptă se ridică un arab şi strigă:
— Ascultaţi, voi oameni de la răsărit, şi apus! Nobilul şeic
Ilderim vă trimite salutul său. Cu patru cai, descendenţi din caii
favoriţi ai lui Solomon cel înţelept, a venit să se măsoare aici cu cei
mai buni alergători. El are nevoie mai înainte de toate de un
conducător dibaci. Aceluia care spre mulţumirea lui va şti să-i
conducă caii, îi promite să-l îmbogăţească pentru totdeauna; vestiţi
această ofertă aici, colo, în oraşe şi pe hipodrom, oriunde
obişnuiesc să se adune oameni bravi. Aşa spune stăpânul meu,
nobilul şeic Ilderim.
Vestirea produse o vie mişcare printre cei de faţă.
Până seara desigur că avea să fie cunoscută şi discutată în
toate cercurile sportive din Antiohia. Când o auzi, Ben Hur rămase
locului şi se uita nehotărât când la crainic, când la şeic. Malluch
credea că avea de gând să primească oferta, şi se simţi uşurat, când
acela i se adresă deodată repede cu întrebarea:
— Unde mergem acum, bunule Malluch?