cartea a doua

Ca două stafii, ele se strecurară pe lângă zid. Când sosiră la
poartă, se opriră. Mama zări tabla la fel cu aceea pe care Ben Hur o
rupsese din partea cealaltă a casei: „Proprietatea împăratului”.
Mama îşi frânse mâinile, ridicând ochii la cer, cu nespusă
durere.
— Ce este, mamă?
— O, Tirzah, el nu trăieşte, este mort!
— Cine mamă?
— Fratele tău! Toate i le-au luat, până şi casa asta! asta!
— Ah, mamă!
— Şi niciodată n-o să te mai poată ajuta!
— Ce vom face, mamă?
— Mâine, vom căuta un loc ferit, în oraş, şi vom cerşi, ca
cele mai nenorocite fiinţe de pe lume!
Tirzah se alipi de mama sa şi plânse iar.
— Mai bine să murim, mamă.
— Nu! Asta o va hotărî Domnul! Dacă ne-a sosit vremea,
atunci vom muri. Noi credem în Dumnezeu!
Luă de mână pe Tirzah şi porniră împreună spre partea de
apus a casei. Şi fiindcă se convinseră că nici aici nu era nimeni,
trecură în partea de sud, unde, pe trepte, zăriră un om culcat.
— Tăcere, şopti mama; văd pe cineva acolo. Un om! Să ne
ferim de el.
Ieşiră repede în stradă, dar, retrăgându-se, se mai uitară în
urmă la omul culcat.
— Doarme! zise mama.
Omul nu făcu nicio mişcare.
— Rămâi aici, Tirzah; mă duc să văd, cine poate să fie?
Se apropie încet. Luna bătea cu lumina ei drept pe capul
omului adormit. Cine putea să fie? Capul era învelit într-un turban
alb. Nu era un roman. În clipa aceea, el oftă, se întoarse de pe o
parte pe alta şi îşi dezveli capul din turban. Mama îşi apăsă mâinile
la gură să înăbuşe un ţipăt; apoi şi le ridică la cer cu evlavie: îl
recunoscuse, şi se grăbi spre Tirzah:
— E fiul meu, fratele tău, Tirzah! şopti ea tremurând de
bucurie.
— Fratele meu! O, ceruri.
335