cartea a doua

— L-au prins astă-noapte. L-au ascultat. În zori l-au dus la
Pilat. De două ori s-a pronunţat nevinovăţia Lui, de două ori Pilat
s-a opus să-L osândească la moarte. În cele din urmă, s-a spălat pe
mâini, zicând: „Nu sunt vinovat de sângele acestui sfânt!” Şi ei au
răspuns:
— Cine a răspuns?
— Ei, preoţii! Şi mulţimea: „Sângele lui să cadă asupra
copiilor noştri!”
— Sfinte Abraam! strigă Ben Hur. Un roman a fost mai bun
cu el decât evreii, israeliţii din neamul Lui! Ah! dacă într-adevăr El
este Fiul lui Dumnezeu, sângele Lui va cădea asupra copiilor
noştri! Asta nu trebuie să se întâmple! Haideţi fraţilor, poate că-L
scăpăm.
O hotărâre eroică luci în ochii lui, pe când bătu din palme.
— Caii! Repede! strigă arabului, care venise la chemare.
Spune servitoarei să-mi dea rufe curate. Şi tu, adu-mi sabia! E
timpul, prieteni, să murim pentru copiii lui Israel!
Mâncă puţină pâine, bău un pahar de vin şi porni la drum.
— Unde vrei să te duci? îl întrebă unul din galileeni.
— Să strâng legionarii!
— Ah! strigă omul, ridicându-şi mâinile la cer.
— De ce ah?
— Stăpâne, – zise el ruşinat –, stăpâne, eu şi prietenul meu
de aici, suntem singurii care ţi-am rămas credincioşi. Toţi ceilalţi
s-au dat cu popii!
— Pentru ce scop?
— Ca să-L omoare!
— Pe Iisus Nazarineanul?
— Da, pe El!
Ben Hur privi, aiurit, când la unul, când la celălalt. Şi iarăşi îi
răsunară cuvintele mistice ale Lui: „Să nu beau paharul pe care
mi-L dă Tatăl Meu?” Şi când L-a întrebat: „Dacă vrei să te scap,
primeşti?” Şi El n-a răspuns. Moartea Lui nu se putea evita. El va
muri! Trebuia să moară! Ben Hur se gândi la trădarea legionarilor
din Galileea. Lupta, în realitate, era cu neputinţă. Totuşi prinse
frâiele calului şi strigă:
— Să ne grăbim, fraţilor! În faţa primejdiei, numai cei laşi
407