cartea a doua

îi împresoară mijlocul de mai multe ori. Atitudinea-i e liniştită, ba
chiar zâmbeşte privind la oamenii care se feresc din calea lui cu
atâta grabă. E oare un lepros? Nu; e un samaritean. Dacă ai întreba
mulţimea, ce îl evită cu atâta sfială, ar răspunde: E o corcitură, un
asirian; cine i-ar atinge numai marginea hainei, ar fi pătat; din
mâna lui israelitul, chiar fiind pe moarte, nu trebuie să primească
viaţa. Această ură nu-şi are obârşia în sânge, în deosebirea de
origine. Când David, sprijinit numai de Iuda, şi-a ridicat tronul pe
Sion, cele zece seminţii s-au retras în oraşul Sichem, cu mult mai
vechi şi în acel timp mai bogat în amintiri sfinte. Împreunarea, în
cele din urmă, a seminţiilor n-a putut să înlăture dezbinarea de la
început. Samaritenii nu şi-au părăsit corturile de pe Garizim,
căruia-i atribuie o sfinţenie mai mare, şi sfidau mânia învăţaţilor
din Ierusalim. Nici timpul n-a putut potoli ura. Sub Irod,
reîntoarcerea la crudinţă era îngăduită tuturor, afară de samariteni.
Pe când samariteanul intra sub bolta porţii, ieşeau trei
oameni, cu totul deosebiţi de figurile pe care le-am întâlnit până
acum. Sunt de o structură extraordinar de vânjoasă; au ochii
albaştri şi pielea albă atât de fină, încât răsar de sub ea urmele
venelor; părul, tăiat scurt, e blond; capul mic, rotund, stă solid pe
ceafa puternică. O tunică de lână, fără mâneci, acoperă corpul,
prinsă uşor în brâu; pieptul e liber; braţele şi picioarele, extraordinar
de puternice, goale, dovedesc obişnuinţa cu arena de luptă;
dacă mai adăugăm atitudinea lor degajată, îndrăzneaţă, nu ne vom
mira că toţi le fac loc şi, după ce trec, se opresc şi privesc în urma
lor. Sunt gladiatori; luptători şi boxeri, alergători şi scrimeri; fac
parte dintr-o profesiune, care în Iudeea nu era cunoscută înainte de
venirea romanilor. Când nu sunt ocupaţi în arene, pot fi văzuţi hoinărind
prin grădinile regeşti sau şezând la gărzile dinaintea palatului;
ori au venit pentru scurt timp din Caesarea, Sebasta sau
Iericho, căci în aceste oraşe Irod, el însuşi mai mult grec decât
evreu, şi împărtăşind predilecţia romanilor pentru jocurile publice
şi spectacolele sângeroase, a ridicat teatre mari, cu şcoli de scrimă,
unde aduce, după obiceiul timpului, oameni din provinciile Galiei
şi de la Dunăre.
(Irod I, bunicul lui Antipa, şef idumeu, era originar dintr-o
neînsemnată familie din Asia Mică; ca şi nepotul său Irod, a ştiut şi
26