cartea a doua

caii lui în circul Maximus? Apoi – el e un roman!
Într-un colţ al divanului, îl vedem întins, odihnind, chiar pe
el însuşi, pe Messala. Împrejurul lui stăteau numeroşi admiratori
și-l asaltau cu întrebări. Se înţelege, nu era decât un singur subiect
de conversaţie: alergările.
Tocmai veniră Drusus şi Caecilius.
— Uf! strigă primul, trântindu-se pe divan lângă picioarele
lui Messala, pe Bacchus, sunt ostenit!
— Unde ai umblat? îl întrebă Messala.
— Pretutindeni, sus la Omphalos, pe toate străzile. E o lume
cum n-a fost niciodată în Antiohia. Se zice că mâine vom avea
toată lumea asta în circ.
Messala râse ironic.
— Dobitocii! Ei n-au văzut niciodată un circ organizat de
însuşi împăratul. Dar spune, Drusus, ce ai văzut?
— Nimic.
— Ei, ai uitat, zise Caecilius.
— Ce? întreabă Drusus.
— Convoiul albilor.
— Adevărat! strigă Drusus, ridicându-se. Am întâlnit un
convoi de albi. Ei purtau şi un steag! O! Ha-ha-ha!
Şi se trânti iar pe divan.
— De ce nu povesteşti totul, Drusus? întrebă Messala
nerăbdător.
— Nişte scârbe ale deşertului, Messala, nişte cerşetori din
Templul lui Iacob din Ierusalim. Ce să mai spun de ei?
— O, zise Caecilius, nu este de râs. Să-ţi spun eu, Messala.
— Vorbeşte! zise acesta.
— Ei bine, noi i-am oprit pe oamenii aceştia şi...
— Le-am pus un rămăşag, continuă Drusus luând cuvântul
din gura însoţitorului său. Şi – ha-ha-ha, şi un derbedeu, numai
piele şi oase, ne răspunse că primeşte rămăşagul. Cine este omul
tău? îl întreb eu. „Ben Hur, evreul”, răspunse el. „Pe cât?” întreb
eu. El îmi răspunse: „Pe – un...” iartă-mă, Messala, pe toţi zeii, nu
pot să nu râd, ha-ha-ha...
Cei de faţă se uitară unul la altul. Messala îl întrebă pe
Caecilius.
295