cartea a doua

seriozitate. Ca s-o înveţe cineva, trebuie să meargă la şcoală; dar o
şcoală de război mai bună decât o tabără romană, nu există.
— Doar n-o să lupţi pentru Roma? întrebă ea, cu respiraţia
oprită.
— Şi tu, chiar şi tu urăşti Roma! Toată lumea o urăşte. Să-ţi
explice, Tirzah, răspunsul pe care ţi-l voi da. Da, vreau să lupt
pentru Roma, dacă cu acest chip voi învăţa să lupt cândva contra
Romei.
— Când vrei să pleci?
În momentul acela se auziră paşii lui Amrah.
— Tăcere! zise el. Să nu ştie la ce mă gândesc.
Credincioasa servitoare veni cu dejunul şi puse tava pe un
scaun dinaintea celor doi. Apoi rămase stând, cu şervetele albe pe
braţe, ca să-i servească pe cei doi fraţi. Ei îşi muiară degetele în
castronul cu apă, şi se ştergeau, când un zgomot din stradă le atrase
atenţia. Ascultară, era o muzică militară ce suna din strada de la
nord.
— Soldaţi din Pretoriu! Trebuie să-i văd! exclamă Judah
sărind de pe divan şi alergă afară.
În momentul următor se plecă peste balustrada colţului de la
nord al acoperişului. Era atât de adâncit în spectacolul ce i se
oferea, încât nu observă cum Tirzah se apropie şi-i puse mâna pe
umăr.
De pe acoperiş, ei puteau să vadă la răsărit puternicul turn
Antonia, unde era garnizoana şi-şi avea procuratorul cartierul lui
general. Strada, nu mai largă de zece urme, era plină de curioşii
atraşi de muzică. Expresia: muzică, n-ar fi fost tocmai potrivită
aici; era mai mult sunet de trâmbiţe, acompaniat de tonurile
stridente, atât de obişnuite soldaţilor romani, din fluierele de lemn
ce se numeau litui.
Cei doi de pe acoperiş vedeau acum convoiul. Venea mai
întâi o avangardă de uşor-înarmaţi; erau mai ales aruncători de
praştie şi vânători cu arcuri, care veneau la distanţe; apoi un
detaşament de greu-înarmaţi, cu scuturi mari şi lănci lungi, cum
poate se obişnuiau în luptele de la Troia; urmau muzicanţii, apoi un
ofiţer călare, împresurat de o gardă; pe urmă iar un şir aproape
nesfârşit de pedeştri greu înarmaţi.
94