cartea a doua

lumini vii, ceva ce se poate numai simţi, dar nu şi descrie.
— Vino, îi strigă ea când îl văzu că se opreşte, vino, sau va
trebui să te cred un slab marinar.
Ben Hur roşi. Ştia oare ea ceva despre viaţa lui pe mare?
Coborî numaidecât pe platformă.
— Mă temeam, zise el şezând în faţa ei.
— De ce?
— Că ar putea să se scufunde luntrea, răspunse el zâmbind.
— Aşteaptă până vom ajunge la apă mai adâncă, zise ea,
făcând un semn etiopianului. Acesta scufundă lopeţile în apă şi
porniră.
Dacă dragostea şi Ben Hur erau duşmani, niciodată acesta
din urmă n-a fost mai dezarmat, ca acum, faţă de inamicul lui.
Egipteanca stătea aşa, încât trebuia s-o vadă, pe ea care de mai
mult timp îi apărea ca un ideal al frumuseţii. Strălucirea ochilor ei
făcea să pălească stelele. Putea să se lase noaptea adâncă, privirea
ei avea să strălucească prin întuneric. Şi, cum oricine ştie, nicăieri
fantezia nu cuprinde stăpânind pe un tânăr, ca în astfel de
tovărăşie, plutind sub cerul fără nori, într-o noapte caldă de vară.
Pe nesimţite alunecă în astfel de ore sufletul lui în împărăţia
viselor.
— Lasă-mi mie lopata, o rugă el.
— Nu, răspunse ea, ar însemna să schimbăm rolurile. Nu eu
te-am rugat să pluteşti cu mine? Sunt datornica ta şi vreau să încep
să plătesc. Tu să vorbeşti şi eu să ascult, sau să vorbesc eu şi să
asculţi tu. Această alegere o ai, dar eu am să hotărăsc unde vom
merge şi pe ce cale.
— Şi care să fie ţinta drumului nostru?
— Eşti iarăşi neliniştit.
— Fmmoasă egipteancă, a fost numai prima întrebare pe
care o pune orice prizonier.
— Zi-mi: Egipt.
— Ţi-aş zice mai bucuros Iras.
— În gândurile tale poţi să mă numeşti şi aşa; dar acum spu-
ne-mi: Egipt.
— Egiptul însă e o ţară, în care trăiesc oameni mulţi.
— Da, da! Şi ce ţară!
249