cartea a doua

la o parte se ivi chipul impunător al lui Baltazar şi ochii scânteietori
ai frumoasei egiptence.
— Toată mila Domnului să fie cu tine! strigă bătrânul, cu o
voce tremurătoare.
— Şi cu tine, şi cu ai tăi fie pacea Domnului! răspunse Ben
Hur.
— Ochii mei sunt cam slabi acum, dar spune-mi că eşti fiul
lui Hur, pe care l-am cunoscut, nu demult, în casa nobilului
Ilderim, ca oaspete al lui.
— Şi tu eşti Baltazar, înţeleptul egiptean, ale cărui cuvinte,
despre evenimentele sfinte, se potrivesc aşa de bine cu prezenţa
mea în deşertul acesta! Ce te aduce aici singur?
— Niciodată omul nu-i singur, acolo unde-i şi Dumnezeu!
răspunse Baltazar. Dar să ştii că după noi vine o caravană, de care
m-am alipit şi eu. Ea se duce la Alexandria, şi fiindcă drumul ei
trece prin Ierusalim, şi scopul călătoriei mele fiind tot sfânta cetate,
m-am alăturat de ei. Dar azi dimineaţă, nemulţumit de încetineala
lor, am luat-o înainte. Cauza încetinelii este o cohortă de romani,
care ne însoţesc şi au mersul leneş. De oameni nu ni-i frică, căci
am aici sigiliul şeicului Ilderim; iar de fiare ne păzeşte Dumnezeu!
Ben Hur se înclină.
— Sigiliul şeicului e o bună pavăză, iar leul, cât ar fi el de
iute, nu se va putea măsura cu acest rege al deşertului!
Şi el mângâie gâtul superbei cămile.
— Da, zise Iras, care de mult căuta cu privirea-i arzătoare
ochii tânărului erau, – dar până şi regii îşi pierd puterea, dacă rabdă
prea mult de foame şi de sete. Dacă tu eşti într-adevăr acel Ben
Hur pe care l-am văzut şi admirat la circul din Antiohia, – ne vei
conduce la un izvor cu apă rece, să ne bucurăm lângă el,
reîmprospătaţi, de zorile dimineţii.
Ben Hur răspunse vesel:
— Cu plăcere, frumoasă egipteancă; o să vă conduc în
curând la un izvor cu apă tot aşa de rece şi de limpede, cum este
apa vestită din izvorul Castalia. Dacă binevoiţi, să ne grăbim puţin.
— Primeşte mulţumirile unei însetate, răspunse ea. Drept
recunoştinţă îţi ofer şi eu o bucată de pâine albă cu unt proaspăt,
din Damasc.
353