cartea a doua

se lipi, sfioasă, de tatăl ei.
— Pace ţie, Simonide, şi pacea să fie cu tine, frumoasă
Estera, – zise Iras, înclinând capul de două ori. Tu, bunule bătrân,
îmi reaminteşti pe un preot persan, pe care l-am văzut, în biserica
lui, închinându-se soarelui. Dacă n-ai auzit de cultul persanilor
pentru soare, să-ţi povestească tata. El ştie, a învăţat despre magii
Persiei.
— Frumoasă egipteancă, – răspunse negustorul, înclinânduse
politicos –, tatăl tău e un om bun şi un mare învăţat. Îmi va face
plăcere să profit şi eu din înţelepciunea lui. Dar cred că ştiinţa lui e
mai mare decât a magilor Persiei.
Iras îşi strânse buzele într-un zâmbet ironic:
— Şi care ar mai fi acea mare ştiinţă a lui?
Simonide se uită serios la ea.
— Adevărata ştiinţă: îl caută pe Dumnezeu! Înţelepciunea
este cunoaşterea Dumnezeirii. Şi nimeni dintre prietenii mei nu-l
caută, cu vorba, cu fapta, cum îl caută Baltazar.
Şi ca să curme această convorbire, luă paharul și-l duse la
gură.
Iras se întoarse, contrariată, spre Estera.
— Ei bine, să te lăsăm singur cu filosofia ta! Vino, Estera;
noi, femeile, avem alte gânduri. Să vorbim, acolo, pe ziduri,
despre: plăcerile noastre.
Trecură pe acoperiş, tocmai în locul acela de unde căzuse
cărămida fatală, pe capul lui Gratus.
— Tu n-ai fost niciodată la Roma? – o întrebă Iras, jucânduse
cu o brăţară de pe braţul ei.
— Nu, răspunse Estera, simplu.
— N-ai avut niciodată dorinţa să te duci?
— Nu!
— O, ce modestă eşti!
Observarea avea ceva compătimitor în expresie. Apoi, cu un
zâmbet puţin ironic, adăugă:
— Mica mea păsărică! Semeni cu acelea din stâncile deşertului
din Memfis, care n-au decât jumătăţi de aripi, şi nu ies niciodată
din cuibul lor.
Estera nu răspunse, părând ofensată, şi egipteanca schimbă
374