cartea a doua

— Vezi-ţi de drum, îi zise. Am eu conducător.
Se întoarse ca să călărească mai departe; dar omul se opri şi
zise iar:
— Şeic, eu sunt amator de cai, şi se zice că tu îi ai pe cei mai
frumoşi din lume.
Bătrânul se înmuie. Strânse frâul, ca şi când ar fi voit să
cedeze linguşirii; dar în sfârşit răspunse:
— Nu astăzi, nu; altă dată am să-ţi arăt. Acum sunt prea
ocupat.
Călări în câmp, pe când străinul se depărtă zâmbind, ca să se
întoarcă în oraş. Îşi îndeplinise însărcinarea.
Şi în fiecare zi de-acum până la ziua mare a jocurilor veni un
om – uneori erau şi doi, şi trei – la dumbrava de palmieri la şeic,
sub pretextul de a căuta o ocupaţie la conducerea carului.
În acest fel punea Messala să fie supravegheat Ben Hur.
260
CAPITOLUL V
Şeicul aşteptă plin de mulţumire, până ce Ben Hur luă caii
pentru înaintea de amiază din câmp, – plin de mulţumire, căci
observase că, după ce exercitase toate celelalte mersuri, zburau în
alergare într-un chip încât nu se putea deosebi care era mai iute şi
care mai încet, – cu alte cuvinte, ca şi când ar fi fost toţi patru unul
singur.
— Azi la amiază, şeicule, am să-ţi înapoiez pe Sirius.
Zicând acestea, Ben Hur mângâie coama bătrânului cal.
— Am să ţi-l înapoiez şi să încerc carul.
— Aşa curând? întrebă Ilderim.
— Cu astfel de cai, bunule şeic, o zi e de ajuns. Nu sunt
sperioşi. Au înţelegerea ca omul şi exerciţiul le place. Acesta
(atinse cu băţul spatele celui mai tânăr din cei patru) – i-ai zis, mi
se pare, Aldebaran, – e cel mai iute; pe o pistă i-ar întrece pe
ceilalţi cu trei lungimi.
Ilderim îşi mângâia barba şi zise, cu ochii strălucitori:
— Aldebaran e cel mai iute; dar care e cel mai încet?
— Acesta de-aici.