cartea a doua

nebună; împrejur şi pretutindeni tumult, ţipete, protestări, vaiete, o
hărmălaie, un haos infernal.
— Peste ziduri! strigă Ben Hur. Peste ziduri! Lăsaţi
mulţimea la o parte!
Ben Hur deveni într-o clipă căpitanul, conducătorul visat.
Galileenii se sprijiniră sprinteni în măciucile lor şi, în clipa următoare,
se găsiră faţă în faţă cu agresorii. Cnutul lovi pe câţiva dintre
ei, dar măciucile doborau mai vârtos pe adversari. Ben Hur nu era
numai un mânuitor de sabie, dibaci; el mai ştia să ridice şi
bastonul. Cu braţul tare, cu o dexteritate uimitoare, el dobora pe
duşman, repede ca fulgerul. Fu o luptă năvalnică şi straşnică, cum
numai ura ştie să lupte.
Romanii, surprinşi şi uimiţi, rezistară un timp; apoi, văzând
că se îngroaşă gluma, o luară la fugă. Galileenii, înfierbântaţi,
voiau să-i urmărească prin coridoarele palatului, dar Ben Hur îi
opri.
— Staţi! strigă el. Colo vine căpitanul escadronului, înarmat.
Au săbii şi săgeţi; contra lor nu vom putea lupta. Să ne întoarcem
repede, cum am venit. Ne-am făcut vitejeşte datoria. Acum,
repede!
Căpitanul strigă în urma lor. Dar Ben Hur îi răspunse râzând:
— Suntem doar nişte câini de evrei! Iar voi, şacali de
romani! Staţi numai aici, că venim noi, mai târziu!
Galileenii râseră şi ei, în fuga lor sprintenă, cuminte.
Dincolo de poartă se adunase o lume cum Ben Hur nu mai
văzuse în viaţa lui, nici chiar la circul din Antiohia. Pe culmi, pe
coasta munţilor, pe acoperişul caselor, peste tot om lângă om,
protestând, cerând şi urlând. Aerul se cutremura de ţipete şi de
blesteme.
Galileenii trecură înainte, fără să fie opriţi de gardă. Dar când
să iasă din înghesuială, căpitanul opri pe Ben Hur.
— Hei, obraznicule! Cine eşti tu? Eşti roman, sau evreu?
— Sunt fiul lui Iuda, născut în oraş. Ce vrei?
— Stai, să ne luptăm!
— Singuri?
— Cum vrei?
Ben Hur râse ironic.
347