cartea a doua

Odihneau şi vorbeau; vorba lor era numai despre turme, care
pentru ei era lumea. Evenimente mari, care ridicau şi răsturnau
state, pentru ei n-aveau importanţă. Auzeau uneori ce făcea Irod în
cutare sau cutare oraş, cum clădea palate şi circuri (palaestre) şi se
deda obiceiurilor interzise. Puternica Roma avea însă obiceiul că
nu aştepta ca un popor să facă apel la ea, ci căuta ea însăşi popoarele.
Păstorii, trecând încet peste dealuri, cu turmele lor, sau punându-se
la adăpost, adesea erau treziţi de răsunete de trâmbiţe, şi când
căutau să vadă ce era, erau cohorte sau chiar câte o legiune. După
ce coifurile lucitoare treceau, păstorul îşi pleca iar capul şi se gândea
la farmecul ce putea să aibă o viaţă atât de deosebită de a lui.
Totuşi, aceşti oameni simpli, cu exteriorul lor aspru, îşi
aveau ştiinţa în înţelepciunea lor proprie. În fiecare zi a Sâmbetei
observau spălăturile prescrise şi urcau la sinagogă, unde se aşezau
pe locurile din urmă. Nimeni nu săruta Thora cu mai multă
ardoare, când era purtată pe dinaintea lor, nici nu asculta cu mai
multă atenţie şi credinţă vie citirea din Scriptură, nici nu-şi
însemna mai profund predicile ascultate cu evlavie. Într-un verset
al scripturii găseau toată ştiinţa şi îndreptarul vieţii lor simple: că
Domnul e singurul Dumnezeu, pe care aveau să-L iubească.
Aceasta era înţelepciunea lor, mai presus de înţelepciunea regilor.
Mai înainte chiar de a fi trecut prima gardă, păstorii se
întinseră alături pe jos, pe unde stăteau, ca să doarmă.
Noaptea, ca cele mai multe nopţi de iarnă din ţinutul acesta
deluros, era limpede şi răcoroasă; stele nenumărate scânteiau pe
cer. Nu se simţea nicio adiere. Niciodată aerul nu păruse mai curat,
iar liniştea nopţii era mai mult decât tăcere; era o linişte sfântă, ca
şi când cerul s-ar fi plecat să şoptească ceva pământului.
Pe dinaintea porţii, umbla, în sus şi-n jos, paznicul înfăşurat
în manta; din când în când, când se neliniştea câte un animal sau
răsuna din munte lătrat de şacal, se oprea.
Timpul trecea cu încetul; în sfârşit, veni miezul nopţii. Slujba
era terminată; acum, la somnul fără vise, răsplata celor obosiţi. Se
apropie de foc, dar deodată se opri; o rază de lumină îl împresură,
blândă lumină de lună. Aşteptă, cu respiraţia oprită. Lumina
creştea; ce era mai înainte învăluit în întuneric, acum se vedea; se
vedea tot împrejur. Paznicul se înfioră; privi în sus, stelele
43