cartea a doua

Ben Hur înţelese ce voia să spună.
— N-are decât doisprezece oameni cu El, cei mai mulţi
pescari, ţărani, muncitori din clasa de jos. Călătoresc pe jos, fără să
le pese de ploi, arşiţă ori furtună. Mănâncă pâine uscată şi beau apă
de izvor. Sunt îmbrăcaţi ca păstorii. Dar când îi auzi vorbind, îi
crezi nobili şi regi. Sunt oameni cugetători şi atotştiutori. Sunt
discipolii Mântuitorului. Ce aţi zice voi de omul care poate să
prefacă pietrele în aur? Şi ar putea să fie imens de bogat, dar El
preferă să rămână sărac?
— Grecii L-ar numi filosof, zise Iras.
— Dar, fata mea, unde ai auzit tu ca un filosof să facă
minuni de acestea?
— Minuni? Ce fel de minuni?
Ben Hur răspunse:
— L-am văzut prefăcând apa în vin.
— Minune, adevărat, minune! strigă Simonide. Şi cel mai
ciudat îmi pare că El vrea să rămână sărac, când ar putea să fie
bogat. E într-adevăr aşa de sărac?
— N-are nimic şi nu-i invidiază pe cei bogaţi. Dar să lăsăm
asta. Ce ziceţi voi de omul care a fost în stare să sature cinci mii de
oameni cu şapte pâini şi doi peşti? Asta am văzut că a făcut
Nazarineanul.
— Ai văzut, tu?
— Da, am mâncat şi eu din pâinea şi peştii aceia. Dar să
ascultaţi lucruri şi mai minunate. Ce ziceţi de omul care poate să
vindece orice boală, numai prin atingerea Lui cu bolnavul? E
destul ca cel suferind să atingă marginea hainei Lui şi se vindecă.
Am fost martor şi la această minune, şi nu o dată, ci de mai multe
ori. Când am trecut prin Iericho, doi orbi au venit în calea Lui.
Nazarineanul le-a atins doar pleoapele, şi ei au văzut! Un schilod a
fost adus pe o targă; El l-a atins şi i-a zis: „Scoală, omule! Du-te
acasă şi umblă!” Şi omul a umblat.
Simonide asculta mut de uimire.
— Credeţi că vă spun minciuni, cum au crezut şi alţii?
Lăsaţi-mă, să vă spun lucruri şi mai mari. Aţi văzut pe acei
nenorociţi, care, loviţi de cel mai grozav blestem, n-au altă
speranţă de vindecare decât moartea: leproşii?
378