cartea a doua

Omul, despre care dânsa vorbea, avea o înfăţişare foarte
respectabilă. De sub turbanul lui răsăreau şuviţe subţiri albe, pe
când o barbă stufoasă, şi mai albă, îi cădea peste haina-i de stofă
groasă sură. Venea cu pas domol, căci în afară de sarcina anilor,
purta câteva unelte grele, de alcătuire primitivă: o secure, un
fierăstrău, un cuţit mare, greu; şi se vedea că trebuie să fi făcut un
drum destul de lung, fără odihnă.
Sosind la fântână, se opri şi privi la cei de faţă.
— O rabbi, bunule rabbi Iosif! exclamă o femeie şi grăbi să-l
întâmpine. E un prizonier aici! întreabă, te rugăm, pe soldaţi, cine
e, ce rău a săvârşit şi ce au de gând cu el.
Faţa rabinului rămase neschimbată. Dar aruncă o privire spre
prizonier şi apoi veni la căpitan.
— Pacea Domnului să fie cu tine, îi zise cu aceeaşi
seriozitate.
— Şi pacea zeilor cu tine! răspunse căpitanul. Veniţi din
Ierusalim?
— Da. Prizonierul vostru e încă tânăr.
— De ani, da.
— Aş putea să întreb, care-i este vina?
— E un asasin.
Oamenii îşi repetară miraţi cuvântul. Rabbi Iosif însă
continuă să întrebe:
— Este un fiu al lui Israel?
— E un iudeu, răspunse romanul sec.
Mila celor dimprejur, gata să se potolească, se aţâţă din nou.
— Eu nu ştiu nimic despre seminţiile voastre, urmă romanul;
pot însă să vă spun despre familia lui. Aţi auzit poate despre un
prinţ al Ierusalimului, anume Hur. Ben Hur îi zicea. Trăia în zilele
lui Irod.
— L-am cunoscut, zise Iosif.
— Ei iată, acesta e fiul lui.
La auzul acestor cuvinte, răsunară din toate părţile exclamări
de mirare şi de milă; dar căpitanul se grăbi să le pună capăt.
— Alaltăieri era cât pe-aci să-l omoare, pe străzile Ierusalimului,
pe nobilul Gratus, aruncându-i în cap o cărămidă de pe
acoperişul unui palat, desigur palatul tatălui său.
102