cartea a doua

dreptate: „Iisus Nazarineanul este Fiul lui Dumnezeu!”
Baltazar îl îmbrăţişă pe Ben Hur şi-i şopti:
— Eu L-am văzut copil fraged, în iesle; nu e mirare că am
crezut în El. Vai! că a trebuit să ajung ziua aceasta! Mai bine
muream şi eu cu zile, ca fraţii mei Gaspar şi Melchior!
— Mângâie-te! Desigur că sunt şi ei aici!
Întunecarea se prefăcu într-o noapte neagră, fără ca aceasta
să fi oprit pe călăi în execuţia celorlalţi doi osândiţi. Soldaţii, după
ce-i răstigniră, se mai adresară Nazarineanului, cu un cinism
batjocoritor:
— Ha, ha! Regele Iudeei! Ajută-te singur, dacă eşti făcător
de minuni!
— Da, – întări episcopul să se coboare de-acolo, dacă vrea să
credem în El!
— Ai zis că eşti Fiul lui Dumnezeu! Haide, arată-ne dacă te
iubeşte Tatăl Tău!
Aşa fu luat în râs şi în batjocură, Acela care nu făcuse
nimănui nici cel mai mic rău! Veşnica nerecunoştinţa a popoarelor!
Întunericul fioros neliniştea pe Estera.
— Să mergem acasă, tată, se rugă ea. E mânia lui
Dumnezeu! şi cine ştie ce se mai poate întâmpla? Mi-e frică!
Simonide nu răspunse, era prea emoţionat şi nu putea părăsi
colina.
Între cei doi criminali, care umpleau noaptea cu vaietele şi cu
ţipetele lor, Iisus abia scotea câte un suspin înăbuşit, cu toate că
suferea mai mult decât ei.
Ben Hur dădu braţul lui Baltazar şi se apropie cu el de cruce.
Al doilea ceas, după răstignire, trecu mai greu ca cel dintâi.
Nazarineanul murea în chinuri cumplite, încet. Câteva femei
plângeau la picioarele Lui, sub cruce. O singură dată deschise El
gura şi vorbi:
— Femeie, priveşte pe fiul tău! zise El, cu un glas
tremurător.
Era mama Lui. Iar lângă ea, fratele iubit. Şi acestuia îi vorbi
Iisus:
— Vezi de mama ta, copile! îi zise blând.
Nici în al treilea ceas lumea nu părăsi dealul. Poate şi din
417