cartea a doua

Mama o prinse repede de mână.
— Vino, să-l vedem de aproape, numai o dată! Apoi slobozivei
pe roaba ta, o Doamne!
Se apropiară. O mână a lui atârna în jos, pe scară. Tirzah
căzu în genunchi şi voi să i-o sărute. Dar mama ei o reţinu repede:
— Pentru nimic în lume, pentru viaţa ta! Necurată! necurată!
Tirzah se dădu îndărăt, tremurând. O, ce chin! Să nu-l poată
cuprinde, să nu-l poată săruta!
Ca o icoană a frumuseţii bărbăteşti, Ben Hur zăcea acolo, în
faţa lor. Fruntea lui largă, ornată de păru-i întunecat; faţa-i albă în
bătaia lunii, cu mustăţile delicate, acea faţă fină, nobilă; bărbia,
gura inteligentă, frumos formată. Cât de fierbinte ar fi strâns
mama, la inima ei, capul acesta drag, care se odihnise de atâtea ori,
în copilărie, la sânul ei duios! Ce putere uriaşă de resemnare, de
stăpânire de sine, trebui să-şi impună ea, ca să rămână totuşi
departe de el! Cât de amară-i fusese această clipă, de bucurie şi de
renunţare! Se aplecă în genunchi şi sărută vârful sandalelor lui
pline de praf şi de noroi! Şi-şi puse toată ardoarea sufletului ei
chinuit, în această sărutare.
El se mişcă din nou. Femeile se retraseră repede.
— Mamă! Amrah! unde eşti? şopti el ca prin vis şi adormi
iarăşi.
Tirzah îl privea nemişcată, iar mama căzu iarăşi în genunchi.
Ea îşi pusese capul în ţărână, faţa în palme, şi plângea aşa de
jalnic, că parcă i se rupea inima! Şi ar fi vrut să se rupă! Şi în vis,
el se gândea la ea, vorbea de ea! Nu era oare aceasta mărturia
iubirii lui, şi că n-o uitase? Ce voia mai mult?
Chemă pe Tirzah, se mai uită o dată la chipul copilului ei
adorat, ca şi cum ar fi vrut să și-l întipărească pe veci, în inima ei,
apoi porniră să iasă. Dar se opriră surprinse! Din partea opusă, un
chip de femeie se apropie de treptele unde dormea Ben Hur. Ele nu
ştiau că Amrah locuia în casă şi nu-şi puteau închipui cine să fie.
Dar o văzură aplecându-se spre Ben Hur, ridicându-i mâna atârnată
şi ducând-o gingaş la buzele ei, plăcere la care ele renunţaseră.
La această atingere, el se trezi din somn şi se uită cu duioşie
la femeie:
— Amrah! O, Amrah, tu eşti? îi zise el.
336