cartea a doua

unde umbrele se întunecau tot mai mult, căci luna apusese
îndărătul Muntelui Sulpius, şi nu mai rămânea decât lumina
licăritoare a stelelor peste oraş. Să spunem adevărul? El simţea
ghimpele geloziei. Dacă dânsa cu adevărat l-ar fi iubit pe tânăr!
Dar nu, nu se putea, era prea tânără. Gândul însă îi venea mereu şi
nu putea să-l mai alunge. Ea avea şaisprezece ani; aniversarea
naşterii o serbaseră împreună la şantier, unde s-a lăsat pe apă o
corabie cu numele „Estera”, în prezenţa lor.
Bătrânul uită acum de noul său plan şi de obiectul lui, cu
regele miraculos. Îşi dădu silinţa să se stăpânească şi întrebă
liniştit:
— Să nu-l las la alergări? Pentru ce, copila mea?
— Nu e hipodromul pentru un fiu al lui Israel, tată.
— Sentinţe de-ale rabinilor, Estero! Atâta e tot?
Întrebarea era iscoditoare şi o atinse la inimă; începu să-i
palpite cu atâta putere, încât nu putu răspunde.
— Tânărul îşi va primi averea, îi zise şi mai blajin bătrânul,
luându-i mâna; corăbiile şi banii, toate le va avea, Estera, toate.
Totuşi nu m-aş socoti sărac, căci mi-ai rămâne tu şi iubirea ta, atât
de asemănătoare iubirii Rachelei mele răposate. Spune-mi, trebuie
s-o aibă el şi pe aceasta? I
Ea se plecă asupră-i şi-şi lipi obrazul de creştetul lui.
— Vorbeşte, Estero! Voi fi tare, ştiind adevărul. Cunoaşterea
dă; puterea.
Ea se ridică şi spuse cu sinceritate:
— Nu te îngriji, tată, eu n-am să te părăsesc niciodată; chiar
dacă mi-ar dobândi iubirea, eu totuşi voi rămâne, ca şi până acum,
servitoarea ta.
Se plecă iar, şi îl sărută.
— Mai departe, – urmă ea –, exteriorul lui e simpatic şi
accentul vocii sale m-a atras spre dânsul; mă îngrozesc la gândul că
e în primejdie. Da, tată, mi-ar face mai mult decât bucurie ca să-l
revăd. O iubire neîmpărtăşitâ, însă, nu poate fi niciodată iubire
întreagă; voi aştepta deci, cu gândul că sunt fiica ta şi a mamei
mele.
— Eşti o adevărată binecuvântare cerească, Estera, o binecuvântare
care mă face bogat, chiar dacă ar trebui să pierd încolo
198