cartea a doua

le-a făcut Nazarineanul.
Văduva tăcu o clipă, căci inima îi bătea oprindu-i graiul.
— Judah te-a trimis să ne dai ştirea aceasta?
— Nu! El vă crede moarte!
— De unde ştie el că omul acela are putere să ne vindece?
— El îl însoţeşte în drumurile lui şi a văzut, cu ochii lui, cum
doar cu degetul îi atingea pe leproşi, şi ei se vindecau.
Mama tăcu din nou. Mâna ei, ca de schelet, tremura. Se
lupta, în sufletul ei, cu credinţa religioasă şi cu mirajul celor
povestite. Sub influenţa aceasta zise lui Tirzah:
— Acesta trebuie să fie Mesia!
O caldă bucurie îi inundă glasul:
— A fost o vreme când Ierusalimul, şi toată Iudeea, tresărise
la vestea naşterii Lui. Îmi aduc aminte! Poate că acesta să fie omul
sfânt! Da, Amrah, ne ducem cu tine la El! Să ne hrănim puţin, ca
să prindem putere pentru drum.
Deschise coşul şi gustară din cele aduse, cu o grabă agitată.
Apoi porniră, toate trei, pe drumul spre Betania.
Amrah le spuse că de acolo avea să vină Mesia. Dar erau trei
drumuri care duceau la Betania. Nici una din ele nu cunoştea
drumurile şi nu ştiau pe care era să vină alaiul.
— Să ne ducem întâi la Betfaghia, zise mama, care luă
conducerea asupra ei. De acolo, dacă Dumnezeu ne va ajuta, vom
afla ce trebuie să facem.
Urcară colina, în direcţia Tophetului, prin Grădina Regală,
pe unde ducea unul din cele trei drumuri. Dar deodată văduva se
opri:
— Mă tem să urmez drumul acesta, zise ea. Mai bine prin
desişuri, unde copacii şi stâncile ne pot feri de ochii lumii. Azi e
sărbătoare, şi mă tem să nu ne vadă cineva.
Tirzah rămase mâhnită la gândul că s-ar putea să fie oprite în
mers.
— Dar dealul e pieziş, mamă, e greu de urcat.
— Gândeşte-te că noi îl urcăm să ne regăsim sănătatea,
viaţa! Şi vei găsi putere. Vino, fii tare, pentru ultima oară!
Amrah îşi întinse braţul ei, mic şi slab, stăpânei sale.
— Sprijină-te de mine, Tirzah; eu sunt tare, deşi sunt
383