cartea a doua

umeri douăzeci de ani, – sau fie şi zece –, fie cinci!
Scrâşni din dinţi şi îşi izbi palmele peste cap. Apoi, cuprins
de o altă gândire, făcu câţiva paşi repezi înainte; se întoarse însă la
Ben Hur şi îl prinse cu putere de umăr.
— Dacă aş fi eu în locul tău, fiu al lui Arrius, şi atât de tânăr
ca tine, – dacă aş avea un motiv care să mă îndemne la răzbunare,
un motiv ca al tău, îndestulător ca să sfinţească răzbunarea –, să
lăsăm prefăcătoriile dintre mine şi tine! Fiu al lui Hur, zic eu...
Ben Hur se uită nedumerit în ochii scânteietori ai arabului.
— Fiule al lui Hur, zic, dacă aş fi în locul tău, dacă mi s-ar fi
făcut pe jumătate atâta nedreptate, dacă aş avea amintiri cum sunt
ale tale, – n-aş putea să mă odihnesc!
Vorbele curgeau din gura bătrânului ca apa unui pârâu.
— La toate nedreptăţile suferite de mine însumi, aş adăuga
pe acelea ale lumii întregi şi m-aş dedica cu totul răzbunării. Aş
călători dintr-o ţară într-alta şi aş înflăcăra toată lumea. N-ar fi
niciun război de liberare, la care să nu iau parte, nicio luptă contra
Romei, în care să nu mă avânt şi eu. Dacă n-aş avea altceva mai
bun de făcut, aş deveni un part. Dacă n-aş găsi sprijin la oameni,
tot nu mi-aş părăsi plănuirea – ha ha ha! pe strălucirea lui
Dumnezeu! m-aş întovărăşi cu lupii, cu leii şi cu tigrii, sperând să-i
pot duce la luptă împotriva inamicului comun. Aş pune mâna pe
orice armă. Dacă victimele mele ar fi numai romani, mi-ar plăcea
să văd o baie de sânge. N-aş cere cruţare pentru mine, şi nici n-aş
da cruţare. Aş da pradă flăcărilor tot ce e roman, şi aş trece prin
sabie orice fiu de roman. Noaptea m-aş ruga la zeii cei buni şi la
cei răi, care stăpânesc toate: furtună, arşiţă, frig şi nenumitele
otrăvuri de care e plin aerul, – toate miile de pricini din care pier
oamenii pe uscat sau pe apă. O! n-aş putea să dorm un singur ceas.
Gâfâind, frângându-şi mâinile, încetă; respiraţia i se oprise.
Din toată această izbucnire pătimaşă, Ben Hur nu avu decât o
impresie nelămurită; auzea o voce răstită şi vedea doi ochi
scânteind sălbatic, ca semn al unei furii inexprimabile. De ani de
zile, pentru întâia oară, tânărul părăsit auzise spunându-i-se pe
nume. Cel puţin un om era care îl cunoştea aşadar şi o spunea, fără
să ceară dovezi; şi acesta era un arab, venit de curând din pustiu!
Cum ajunsese omul să cunoască acest lucru? Din scrisoare?
264