cartea a doua

Faţa lui Simonide strălucea.
— Fiu al răposatului meu stăpân! Am să fac ceva mai mult
decât să-ţi ajut. Am să te servesc cu toată puterea minţii şi a inimii
mele. Îţi jur pe altarul Dumnezeului nostru! Ca administrator, voi
avea îngrijirea averii.
— Consideră-te ca administrator, sau vrei să-ţi dau lucrul în
scris?
— Cuvântul tău mi-e de ajuns; aşa era şi cu tatăl tău, şi nu
cer altceva mai mult de la fiul lui. Şi acum, dacă înţelegerea e
deplină, – Simonide se opri.
— Din partea mea este, îl asigură Ben Hur.
— Şi tu, fiică a Rachelei, vorbeşte! zise Simonide, luându-i
braţul de pe umeri.
Estera rămase un moment încurcată. Schimba feţe. Apoi veni
la Ben Hur şi îi zise, cu graţia-i femeiască proprie:
— Nu sunt mai bună decât a fost mama mea, şi fiindcă ne-a
părăsit, te rog, stăpâne, lasă-mă să îngrijesc de tatăl meu.
Ben Hur îi luă mâna şi o conduse îndărăt la jilţul tatălui,
zicând: „Tu eşti o copilă bună; să fie după voia ta”.
Simonide puse iar braţul ei peste gâtul lui şi câtva timp
domni tăcere în odaie.
CAPITOLUL VIII
Simonide se uită în sus, tot ca stăpân.
— Estera, zise el liniştit, – noaptea înaintează cu repeziciune.
Spune să ne aducă întăritoare, ca să nu ostenim pentru ceea ce mai
avem de făcut.
Ea sună. O servitoare aduse pâine şi vin şi servi pe rând.
— Înţelegerea, bunul meu stăpân, urmă Simonide, după ce
luară cu toţii din cele oferite, nu e încă deplină în ochii mei. De aici
vieţile noastre au să curgă alături ca două râuri care şi-au
împreunat apele. Cred că cursul lor va fi cu atât mai liniştit, când
toţi norii de pe cer deasupra se vor fi împrăştiat. Ai plecat deunăzi
de la uşa casei mele desigur cu sentimentul că eu voi respinge
pretenţiile pe care acum le-am recunoscut atât de fără rezervă; nu
275