cartea a doua

obosit. Numai trei ceasuri pe cruce şi iată că se sfârşea!
Vestea se duse din gură în gură; apoi se făcu deodată tăcere
mare. Se auzea numai adierea vântului şi o duhoare înecăcioasă
umplu aerul. Întunecimii i se adăugă o căldură înăbuşitoare.
Nimeni n-ar fi bănuit că erau aici trei milioane de oameni, care
aşteptau cu răsuflarea oprită, de teama celor ce aveau să vină, –
atât de mare fu tăcuta lor încremenire!
Atunci peste capetele acestor milioane de oameni, răsună, în
întunericul nopţii, oftarea îndurerată a muribundului:
— Doamne, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
Strigătul înspăimântă pe toţi câţi îl auziră.
Soldaţii aduseseră într-un vas apă şi vin, ca să poată da
osândiţilor în clipa din urmă băutura de graţie. Ben Hur luă
buretele, îl puse în vârful unei prăjini şi, înmuindu-l în vasul cu
vin, îl apropie de buzele arse ale muribundului.
— Lasă-L! strigă arhiereul. N-are nevoie! Lasă-L!
Cu toate acestea, Ben Hur mai încercă să ducă o picătură de
alinare Celui chinuit. Prea târziu! Nazarineanul nu primi stropul de
vin! Pe faţa Lui palidă, stropită de noroi şi de sânge, se ivi o
lumină de pace şi mulţumire cerească. O mulţumire, o uşurare,
chiar un triumf era în acest ultim suspin al răstignitului:
— S-a săvârşit!
Era strigătul eroului care şi-a ajuns scopul, şi-şi împlinise
menirea!
Lumina ochilor s-a stins şi capul, încoronat de spini, căzu
obosit pe pieptul îndurerat.
Ben Hur crezu lupta sfârşită. Dar muribundul mai scoase un
ultim strigăt şi se auziră, desluşit, aceste cele din urmă cuvinte:
— Tată, în mâinile Tale îmi dau sufletul!
Un tremur străbătu corpul martirizat, un ultim suspin, şi se
sfârşi, vai! oameni, viaţa celui mai de seamă dintre voi! Ben Hur se
întoarse către ai lui şi le zise simplu:
— S-a sfârşit! El e mort!
Vestea se întinse repede pe colină. Şi un tremur trecu din
gură în gură: „El e mort! E mort!”
Atât!... Dar prin sufletul mulţimii trecu fiorul remuşcării.
Sângele Lui va cădea peste capetele lor! Şi când mulţimea sta
420