cartea a doua

de corăbii. Intrând mai adânc, auzi sunetul voios al unei trompete,
şi puţin după aceea văzu pe omul pe care-l întâlnise pe drumul la
temple, întins acolo aproape în iarbă. Omul se ridică şi veni spre
dânsul.
— Îţi mai urez o dată pacea, îi zise prietenos.
— Îţi mulţumesc, îi răspunse Ben Hur, apoi întrebă:
— Mergi pe acelaşi drum ca şi mine?
— Eu mă duc la hipodrom, dacă acesta e şi drumul tău?
— La hipodrom?
— Da. Sunetul de trompetă pe care l-ai auzit adineaori era
semnal pentru concurenţi.
— Prietene, îi zise Ben Hur cu sinceritate, mărturisesc că eu
nu prea ştiu a mă orienta în dumbrava asta; de aceea ţi-aş fi
recunoscător dacă ai vrea să-mi serveşti de călăuză.
— Foarte bucuros. Ascultă, aud urnitul carelor. Se duc la
hipodrom.
Ben Hur ascultă un moment, apoi, ca să termine conversaţia,
puse mâna pe umărul omului şi îi zise:
— Eu sunt fiul duumvirului Arrius; dar tu?
— Eu sunt Malluch, sunetul de trâmbiţă, scârţâitul carelor şi
perspectiva distracţiei m-au agitat. Eu am oarecare deprindere în
astfel de exerciţii. În stadiile Romei sunt necunoscut. Să mergem la
hipodrom.
Malluch mai ezită, apoi zise repede:
— Duumvirul era roman, dar pe fiul său îl văd în haină de
evreu.
— Nobilul Arrius a fost tatăl meu adoptiv, răspunse Ben
Hur.
— A! înţeleg; scuză observaţia.
Trecând de marginea păduricii, ajunseră la un câmp, pe care
se clădise hipodromul; el semăna, în formă şi întindere, cu
stadioanele romane. Dromul propriu zis era de nisip bătucit şi
stropit cu apă; de ambele părţi era încins cu funii, legate uşor de
stâlpi în formă de suliţe. Pentru privitori şi aceia care aveau mai
mult decât un interes obişnuit pentru jocuri, erau diferite încăperi
acoperite cu pânze tari de cort şi având şiruri de locuri în formă de
amfiteatru. Prin aceste încăperi găsiră loc cei doi nou-veniţi. Ben
170