cartea a doua

de la început a arătat-o lui Israel, jur: sunt nevinovat.
Tribunul era adânc mişcat.
— O, nobile roman, urmă Ben Hur, dă-mi numai puţin
crezământ şi trimite o rază în întunericul care, cu ziua de azi,
devine şi mai profund pentru mine!
Arrius se întoarse, şi se plimba în sus şi-n jos pe punte.
— Nu ţi s-a luat interogatoriu? întrebă oprindu-se deodată.
— Nu.
Romanul se uită mirat.
— Cum? Fără interogatoriu? fără martori? Cine-a rostit
sentinţa?
Nu trebuie să se uite că romanii n-au ţinut niciodată cu atâta
severitate la lege şi la formalităţile ei, ca în timpul decadenţei.
— M-au legat cu funii şi m-au târât într-un beci al turnului.
N-am văzut pe nimeni. Nimeni nu mi-a vorbit. În ziua următoare,
soldaţi m-au dus la ţărm. De atunci sunt un sclav de galeră.
— Ce ai fi putut tu să dai drept dovadă a nevinovăţiei tale?
— Eram încă un copil, prea tânăr ca să pot fi conspirator.
Gratus îmi era străin. Dacă intenţia mea ar fi fost să-l omor, nu era
acolo nici locul, nici timpul potrivit. El călătorea în mijlocul unei
legiuni şi era ziua în amiaza mare. N-aş fi putut să fug. Făceam
parte dintr-o clasă bine intenţionată faţă de romani. Tatăl meu a
fost distins pentru serviciile făcute împăratului. Aveam o mare
avere de pierdut. Pentru mine, mama şi sora mea era ruina totală.
N-aveam niciun motiv de duşmănie, pe când pe de altă parte atâtea
consideraţii – proprietate, familie, viaţă, lege, – mi-ar fi oprit mâna,
chiar dacă s-ar fi simţit îndemnată la rău, cu oricâtă putere. Nu
eram smintit. Moartea era de preferat ruşinii, şi crede-mă, este şi
acum.
— Cine era pe lângă tine, când a fost aruncată cărămida?
— Eram pe acoperişul casei mele părinteşti. Tirzah, sufletul
bunătăţii, era lângă mine. Ne plecam amândoi peste balustradă, ca
să vedem legiunea în marş. O cărămidă cedă sub mâna mea, şi
căzu asupra lui Gratus. Credeam că l-a ucis. Spaima mi-a fost
mare.
— Mama ta, unde era?
— Jos în odaia ei.
116