cartea a doua

cămila ta. Fiica ta mi-a dat un pahar.
Scose paharul din sânul tunicii și-l dădu lui Baltazar.
Faţa veştedă a egipteanului se coloră mai viu.
— Domnul mi te-a trimis astăzi la izvor – zise cu vocea
tremurătoare şi întinse mâna spre Ben Hur – şi mi te trimite şi
acum. Lui îi mulţumesc; dă-i laudă şi tu, căci bunătatea lui îmi dă
putinţa să te răsplătesc bogat, şi o voi face. Paharul e al tău,
păstrează-l.
Ben Hur reluă darul şi Baltazar, văzând faţa întrebătoare a lui
Ilderim, îi povesti întâmplarea de la izvor.
— Cum! exclamă şeicul întorcându-se spre Ben Hur; nu miai
spus nimic despre asta, cu toate că nu puteai aduce o
recomandare mai bună! Nu sunt eu arab şi şeic al unui trib de zeci
de mii? Şi nu este el oaspetele meu? Şi nu mă obligă oare dreptul
ospitalităţii să consider binele sau răul ce i se face lui, ca fiindu-mi
făcut mie? Unde aiurea puteai să-ţi primeşti răsplata, dacă nu aici,
şi din ce mână, dacă nu dintr-a mea?
Spre sfârşit, vocea i se înăsprise.
— Bunule şeic, te rog, cruţă-mă! Eu nu caut răsplată, nici
mare nici mică; şi ca să-ţi depărtez orice astfel de gând, am să-ţi
spun că ajutorul pe care l-am dat acestui nobil bărbat, l-aş fi dat tot
astfel şi celui din urmă din servitorii tăi.
— Dar el e prietenul, oaspetele meu, nu e servitorul meu!
Şi întorcându-se spre Baltazar, şeicul adaugă:
— A! pe strălucirea Domnului, îţi mai spun: nu e roman!
Apoi se întoarse spre servitorii care aproape terminaseră
preparativele mesei.
Din istorisirea vieţii lui Baltazar, în pustiu, dacă ne vom
aduce aminte, vom înţelege impresia pe care asigurarea lui Ben
Hur, despre dezinteresarea-i nepărtinitoare, a produs-o asupra
venerabilului bărbat. În jertfirea lui pentru oameni, cum ştim, nu
făcuse deosebiri; şi mântuirea, pe care o aştepta, care i se
promisese drept recompensă, trebuia să fie obştească. De aceea,
asigurarea lui Ben Hur îi părea ca un ecou din interiorul său. Se
apropie cu un pas de Ben Hur şi-i zise, în felul lui deschis:
— Cum a spus şeicul să-ţi zic? Era, mi se pare, un nume
roman.
217