cartea a doua

Ilderim părăsi cortul, trebui să-şi adune toate gândurile, căci o
acţiune repede era neapărat necesară. Inamicii lui erau vicleni şi
puternici ca oricine altul în Orient. Dacă se temeau de dânsul, cu
atât mai mult avea el motiv să se teamă de ei. Îşi da toată silinţa
să-şi lămurească situaţia, dar în zadar; nu putea să-şi stăpânească
sentimentele. Speranţa vagă, că poate mama şi sora lui trăiau încă,
îl umplea de oarecare bucurie, oricât nu era aici decât o
presupunere. Că cel puţin era un om care ar fi putut să-i dea veşti
despre locul unde se aflau ai săi, îi apărea omului atâta vreme fără
speranţă, ca o descoperire apropiată. Considerările acestea erau
numai de sentiment; dacă totuşi le ţinea în seamă, era fiindcă avea
o presimţire, că Dumnezeu era să-i vină în sfârşit într-ajutor, şi
credinţa îi şoptea că trebuie să-şi păstreze liniştea.
Adesea îi veneau în minte vorbele lui Ilderim, şi se mira cine
putea să fie cel ce-i dăduse arabului informaţii despre dânsul;
Malluch desigur, nu, nici Simonide, ale cărui interese cu totul
opuse îl făceau să tacă. Să fi fost Messala informatorul? Nu, nu!
Aici destăinuirea putea să-i fie primejdioasă. Presupunerile erau
zadarnice. De câte ori însă Ben Hur îşi punea aceste întrebări, se
mângâia cu gândul că oricine era cel ce ştia, îi era prieten şi la
timpul potrivit avea să se arate. Puţin timp mai avea de aşteptat,
ceva răbdare încă! Poate că şeicul se dusese la oraş ca să-l găsească
pe omul cel venerabil, poate că şi scrisoarea avea să grăbească
dezlegarea.
Şi bucuros ar fi avut răbdare, dacă ar fi fost numai sigur că
Tirzah şi mama lui se aflau şi ele în situaţia de a aştepta cu
speranţă, cu alte cuvinte, dacă conştiinţa nu l-ar fi mustrat din
pricina lor.
Ca să scape de astfel de imputări ce trebuia să-şi facă, porni
departe în dumbravă, până la strângătorii de curmale, care îi oferiră
din fructele lor şi schimbară cu el câteva cuvinte; apoi, pe sub
copacii înalţi, ascultă ciripitul păsărilor şi zumzetul albinelor.
Mai mult se opri la lac. Se uită peste întinderea apei, cu
undele ei strălucitoare, încreţite, – şi fără voie se gândea la
egipteanca cu frumuseţea-i minunată, cu cântecul şi povestirea ei.
Nu putea să uite fiinţa fermecătoare, râsul ei argintiu, amabilitatea
ei, şi căldura mâinilor ei mici, cum le acoperise cu mâinile lui, la
267