cartea a doua

acestea care nu-mi poartă corpul, trupul sfărâmat până la
diformitate, nu e totul ce îi aduc. O, nu, nu! Îi aduc un suflet care a
triumfat asupra torturilor răutăţii romane, răutate şi mai rea decât
orice tortură; îi aduc un duh care are ochi să vadă aurul în depărtări
mari; îi aduc un duh care ştie să croiască planuri; se opri un
moment, apoi continuă: Da, Estera, mai înainte ca luna nouă, pe
care în acest moment o sărbătoresc în halele Templului din
Muntele Sfânt, să treacă în pătratul întâi aş putea să cutremur
lumea, încât însuşi împăratul ar sări speriat din tronul lui. Căci să
ştii, copila mea, că eu am acea aptitudine care e mai bună decât
oricare din simţuri, mai bună decât un corp sănătos, mai bună decât
curajul şi puterea de voinţă, mai bună decât experienţa, – acest de
altfel cel mai bun fruct al unei vieţi îndelungate –, este facultatea
minunată a omului, care... – se opri iar şi râse, nu cu amărăciune, ci
cu adevărată satisfacţie, – care nu prea e preţuită nici de cei mari ai
lumii, iar mulţimii comune îi rămâne cu totul necunoscută:
facultatea, să fac oamenii să servească scopurilor mele. Cu acest
chip mă înmulţesc eu însumi, pentru întreprinderile mele, în alte
sute sau mii de inşi, Astfel căpitanii corăbiilor mele străbat mările
şi-mi aduc câştig cinstit; astfel Malluch îl urmăreşte pe acel tânăr,
stăpânul nostru, şi va... În acest moment se auziră paşi pe terasă –
iată Estera, nu ţi-am spus? E aici şi vom avea veşti. Pentru tine,
dulce copilă, crinul meu abia înflorit, rog pe Domnul Dumnezeu,
care n-a uitat oile rătăcitoare ale Israelului, ca să fie bune şi
mângâietoare. Acum vom afla, dacă ne va elibera, pe tine cu toată
fmmuseţea ta şi pe mine cu toate aptitudinile mele.
Malluch se apropie de jilţ.
— Pace ţie, bunul meu stăpân, – zise cu o închinăciune
adâncă –, şi ţie, Estera, cea mai nobilă dintre toate fiicele!
Stătea respectuos înaintea lor. Atitudinea şi vorba lui lăsau să
se cunoască cu greu raporturile dintre dânşii; una era aceea unui
servitor, cealaltă dovedea încredere şi prietenie. Simonide, după
răspunsul la salut, trecu numaidecât la obiect, cum obişnuia în
afacerile lui.
— Ce ştii despre tânăml nostru Malluch?
Liniştit şi simplu, Malluch povesti întâmplările zilei, fără a fi
întrerupt; omul din jilţ îl asculta, şi dacă n-ar fi fost strălucirea
193